Papagalul-Ara Ararauna

Ara albastru și galben (Ara ararauna) este un membru dintr-un grup larg de papagali neotropicali, din familia Psittacidae.Poate atinge până la 76 - 86 cm lungime și 900 - 1300 g greutate. Coloritul pe coadă, aripi și spate este albastru, partea abdominală galbenă - portocalie, fruntea verde, sub bărbie negru, bărbia și în jurul ochilor sunt golașe, obrajii au culoare albă, ciocul negru, iar picioarele sunt negru - cenușiu.Sunt originari din America de Sud și America Centrală. În libertate sunt răspândiți prin nord - vestul Columbiei, estul Panamei, Venezuela, Ecuador, Peru, Surinam, Guyana, Brazilia, Bolivia, nordul Argentinei și Paraguay.

În unele regiuni sunt deja dispăruți din cauza braconajului și distrugerii habitatului.

În libertate trăiesc în grupuri de 20 - 100 de păsări. Deseori sunt împreună cu Ara cloroptera și Ara macao.Această specie de papagali este foarte populară, datorită aspectului frumos și a abilității de a vorbi. Sunt păsări sociabile și inteligente. Dacă sunt îngijite corespunzător sunt cuminți, iubitoare și devin foarte atașate de stăpâni. Păsări foarte active cu o voce foarte puternică, sunt foarte curioși, plini de energie și foarte robuști. În afara perioadei de împerechere se pot ține ușor și cu alte specii de papagali.Acești papagali necesită o dietă variată. Se hrănesc cu diferite fructe uscate și proaspete, legume, amestec de semințe, minerale, hrană încolțită, etc. Nu sunt recomandate fructele de avocado, boabele de cafea.

În perioada de reproducere și cât puii sunt încă în cuib se recomandă un supliment alimentar format din mâncare preparată din ouă și pâine albă.Voliera exterioară este indicat să fie cel puțin 6 m lungime, 2 m lățime și 2 m înălțime. În voliera exterioară este indicat amplasarea unei voliere interioare. Pe timp de iarna temperatura indicată în voliera interioară este de minim 12 °C. Cuibul poate să rămână, tot timpul, în voliera interioară.Acești papagali se împerechează pe viață și se reproduc destul de ușor, important este să fie o pereche care armoniează.

În perioada împerechierii sunt foarte agresivi. Perioadă care începe prin luna aprilie. Depun 1-3 ouă, uneori chiar 4. Deseori, însă, sunt ouă infertile. Perioada incubației este de 25-28 zile. Puii ies din cuib la vîrsta de 12-13 săptămâni și este indicat să mai rămînă o perioadă în compania părinților. Unele perechi se reproduc chiar și de două ori pe an.

Panda Roșu (Ailurus fulgens)

Panda roșu (Ailurus fulgens) este o rudă de dimensiunea unei pisici a ratonilor și a dihorilor. Deși se credea că este o rudă a ursului panda, prin analize moleculare s-a constatat că nu face parte din familia urșilor.

Este cunoscut și sub numele de ursul pisică, pisica vulpe, vulpea de foc sau ratonul de Himalaya. Capul și corpul măsoară până la 66 cm lungime, iar coada poate avea 50 cm lungime. Blana sa pufoasă are o culoare roșcat-castanie, cu pete albe pe față și inele negre pe coadă.

Urșii panda roșii trăiesc în pădurile montane de la altitudini mari din Nepal, statul indian Sikkim, provinciile chineze Yunnan și Sichuan și Myanmar. Ei petrec cea mai mare parte a timpului în arbori, unde manifestă o mare agilitate. Pe sol se deplasează încet. În timpul zilei dorm, iar dimineața devreme și seara se hrănesc, consumând în principal frunze și fructe pe care le procură de pe sol. Se crede că se hrănesc și cu ouă și se presupune că fură lapte și unt din satele nepaleze. Împerecherea are loc iarna, iar puii se nasc primăvara. Aceștia rămân neputincioși până cu puțin timp înainte de nașterea următoarei serii de pui.Panda roșu consumă majoritar bambus. Precum ursul panda, nu poate digera celuloza, așa că trebuie să consume un volum mare de bambus pentru a supraviețui. Dieta sa este alcătuită din circa două-treimi bambus, dar include de asemenea fructe, ciuperci, rădăcini, ghinde, licheni, ierburi, și este cunoscut că își suplimentează dieta cu pui de păsări, pește, ouă, rozătoare mici, și ocazional insecte. În captivitate, ei consumă ușor și carne. Panda roșu este un excelent cățărător căutându-și hrana mai ales în copaci. Panda roșu nu face multe în afara hrănirii și dormitului din cauza conținutului caloric scăzut al hranei.

Mugurii de bambus sunt mult mai ușor digerabili decât frunzele și prezintă cel mai înalt grad de digerabilitate vara și toamna, mai mic primăvara, și cel mai scăzut iarna. Aceste variații se coreleaza cu conținutul de nutrienți al bambusului. Panda roșu nu digeră complet bambusul, celuloza și componentele pereților celulari rămânând nedigerate. Aceasta implică faptul că digestia microbiană joacă doar un rol minor în funcția digestivă. Tranzitul bambusului prin intestin este foarte rapid (circa 2-4 ore). Pentru a supraviețui cu această dietă de proastă calitate, panda roșu selectează părți ale plantei de bambus care conțin nutrienți de înaltă calitate, cum ar fi frunzele fragede și mugurii în cantități mari (peste 1,5 kg de frunze proaspete și 4 kg de muguri proaspeți pe zi), care trec prin tubul digestiv destul de rapid, pentru a maximiza aportul de nutrienți (Wei et al., 1999).

Studii din 2008 au arătat că panda roșu poate gusta îndulcitorii artificiali, precum aspartamul, fiind astfel singurul non-primat capabil de acest lucru.

Koala ( Phascolarctos cinereus)

Koala (sau ursulețul Koala), Phascolarctos cinereus, este un mamifer marsupial arboricol ierbivor nativ pentru Australia și singurul membru în viață al familiei Phascolarctidae.

Numele științific al ursulețului provine din cuvintele din limba greacă phaskolos, care înseamnă "pungă, marsupiu" și arktos, care înseamnă "urs". Atributul cinereus aparține limbii latine și înseamnă "cenușiu". Deși deseori i se spune "urs Koala", acest lucru nu este corect, deoarece Koala nu face parte din familia urșilor. Cuvântul "koala" își are originea în limbile aborigene australiene și înseamnă "fără băutură". Acesta este un nume adecvat datorită dietei sale, formată în principal din frunze de eucalipt, care conțin suficientă apă, astfel încât Koala nu este nevoit să coboare pentru a se hidrata.

Koala poate fi găsit de-a lungul coastei de est australiene, de lângă Adelaide până în sud, în peninsula York, și până în interiorul insulei, atât timp cât există ploi care să susțină pădurile necesare. Koala din Australia de Sud au fost omorâți excesiv la începutul secolului XX, dar statul a fost repopulat ulterior cu animale din statul Victoria.

 Koala nu se găsesc nici în Tasmania, nici în Australia de Vest. În Port Macquarie există Koala-Hospital, unde sunt tratați ursuleții koala care au fost răniți în accidente de circulație sau prin incendii.Urșii Koala sunt niște mamifere marsupiale care populează zonele australiene şi locuiesc în copaci. Aceștia măsoară între 61 şi 85 cm şi greutatea între 4 şi 14 kg şi care se disting prin nasul lor mare și negru şi urechile mari.

Ei sunt animale nocturne, care îşi desfășoară activităţile pe timp de noapte şi, prin urmare, ei au o ureche foarte dezvoltată, la fel şi simţul mirosului, deşi nu putem spune acelaşi lucru despre vederea lor.

Koala au un creier neobişnuit de mic, aproximativ 40% din cavitatea craniană fiind umplut cu lichid. Ele sunt singurele animale de pe pământ cu un astfel de creier ciudat de redus.

Dar cel mai surprinzător este modul lor de viaţă, ei dorm în jurul a 20h pe zi, mai mult chiar decât leneșul cu trei degete (Bradypus tridactylus), care doarme 18h pe zi. Ei fac aceasta pentru a economisi energie şi puterea de a supravieţui în condiţii de deficit alimentar.

Crapul

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele este, de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase. Crapul posedă patru mustăți, două nări, doi ochi, și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale și două pectorale) și neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali). Înotătoarele sunt acționate de mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul, populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și mai mult.

Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani și se înmulțește în lunile mai-iunie. O femelă depune pe vegetația subacvatică până la 2,1 milioane de icre, iar incubația are loc după 2-7 zile. Puietul se hrănește la început cu zooplancton, iar mai apoi, când atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de fund (hrana principală a unui crap adult).Crapul are respirație branhială. Branhiile sunt bine vascularizate, aflate pe lamele osoase, în spatele unor „căpăcele” denumite opercule.Crapul sălbatic este răspândit mai mult în apele și bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării Caspice, Mării Aral. De la el au fost obținute mai multe varietăți domestice (crapul solzos, crapul-oglindă, crapul golaș etc.) care se cultivă, de regulă în iazurile piscicole ale întreprinderilor de carpicultură. În dependență de rasă și de condițiile mediului ambiant, crapii de un an cântăresc în medie 15-150 g, cei de doi ani 150-1000 g, cei de trei ani 350-2000 g ș.a.m.d.. Carnea de crap este gustoasă și are o valoare nutritivă înaltă.

Cocoșul De Munte (Tetrao urogallus)

Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) este o specie de păsări din familia fazanului (Phasianidae), ordinul Galliformes. O pasăre foarte sperioasă, care se poate vedea rar în natură.Arealul lui de răspândire este frecvent Europa Centrală unde poate fi întâlnit numai în regiunile de munte împădurite puțin circulate. Țările unde poate fi întâlnit cocoșul de munte sunt Austria, Elveția, Slovenia, România și Germania. In Germania în Scoția sau Siberia cocoșul de munte stă pe lista animalelor periclitate de dispariție, fiind interzis vânarea lui. Cocoșul de munte trăiește mai mult în luminișurile pădurilor de foioase sau de conifere cu vegetație abundentă în munții Alpi, Mittelgebirge și Carpați din Europa ca și în taiga din Asia de Nord. IUCN apreciază populația cocoșilor de munte între 1,5 și 2 milioane de păsări.La cocoșii există un dimorfism sexual accentuat:

masculul este mai mare atingând o greutate de 4 -5 kg, dechiderea aripilor măsoară 90 de cm, iar înălțimea ajungând la 1 m . Penajul este pe spate, cap și aripi de un brun închis, iar pieptul are o culoare verde cu lucii metalice.

femela este mult mai mică cântărind numai 2,5 kg, are o înălțime de 60 cm, deschiderea aripilor măsoară 70 cm. Culoarea penajului pe partea superioară a corpului pestriță brună cu dungi argintii, iar partea inferioară a corpului alb gălbui.

La ambele sexe cresc iarna pene pe picioare, iar lateral picioarele sunt prevăzute cu pinteni cornoși. Sub ochi păsările au o parte a pielii neacoperită de pene de culoare roșie .

Puii au deja timpuriu culoarea femelei adulte cu o pata neagră specifică pe cap. Mai târziu prin luna august în funcție de sex începe să schimbe cularea penajului.

Ouăle cocoșilor de munte au mărimea oului de găină domestică, însă culoarea lor este albă punctat cu brun.

Hrana cocoșului de munte constă ca la galinacee în general din diferite părți vegetale, semințe fructe, insecte și larvele lor, deoarece păsările sunt dependente de anumite specii de plante, acest fapt a cauzat reducerea efectivului lor.Perioada de împerechere la cocoșul de munte începe în martie și durează până la începutul lunii iunie. Masculul mai robust, după ce a alungat rivalul atrage atenția femelei prin dansul caracteristic împerecherii, emiterea unor sunete specifice, umflarea penajului cu deschiderea penelor cozii în formă de evantai. In perioada împerecherii masculii sunt agresivi putând ataca și omul. Femela depune în cuib timp de 10 zile 5 - 12 ouă, puii eclozionează la 26 - 28 de zile. Timp de 14 zile puii sunt dependenți de femelă care îi hrănește și îi apără de frig.

Calul Nonius

Nonius este o rasă de cai autohtonă, originară din Imperiul Habsburgic, unde a fost creată în secolul XIX. Este o rasă caracterizată prin talie mare și culoare dominantă neagră. În prezent se mai găsesc în număr redus în România, la herghelia din Izvin, Timiș și la Mezohegyes în Ungaria. Numele nonius provine din limba maghiară.

Mustangul (Cal)

Mustangul este calul sălbatic din America de Nord, astăzi pe cale de dispariție, datorită restrângerii spațiului forestier și mediului în care trăia.

Era un animal ocrotit și venerat de indienii nord-americani (pieile rosii) care aveau un cult aparte pentru acest animal.

Mustangul adevarat se distinge prin coloritul tipic (pete alb-negru, sau alb-maro) cât și prin trăsăturile sale "atletice" care îl deosebesc de celelalte rase de cai.

Mustangul se deosebește și prin inteligența sa, simțurile și alte calitați pe care nu le întâlnim la alte rase de cai.

Mustangul trăia (trăiește) în preeriile nepopulate de om, în herghelii de câteva sute de exemplare (astazi foarte posibil în numar mult mai restrâns), în care există o ierarhie precisă. În fruntea unei herghelii se află mereu un mascul (armăsarul dominant) care conduce și apără herghelia pe durata deplasării spre alte teritorii și în timpul staționării hergheliei. Pe laturile hergheliei se găsesc armăsarii, spre centru femelele (iepele) și în centru se găsesc mânjii și iepele gestante, astfel încât la un atac al prădătorilor să fie cât mai feriți componenții vulnerabili. Herghelia de mustangi are și unul sau mai mulți "cercetași" care au misiunea ca, pe timpul deplasării, să cerceteze terenul și să avertizeze herghelia în cazul eventualelor pericole. Armăsarul conducător (și nu numai) este un animal puternic, curajos în stare de orice pentru a-și apăra herghelia. Spre exemplu el poate pune pe fugă 1-2 lupi sau chiar o panteră, lovind cu toate cele 4 picioare, în timp ce cu dinții caută să-și muște adversarul. Este un animal rezistent atât la temperaturi aproximativ ridicate, cât și la temperaturi scăzute.

În timpul iernii herghelia se deplasează pe distanțe lungi în căutarea hranei. În timpul acestor deplasări mor doar exemplarele foarte bătrâne, bolnave sau foarte tinere. Înainte de colonizarea întregului continent nord-american, în preeriile și podișurile cu vegetație abundentă ale Munților Stâncoși se găseau sute de mii de exemplare, în timp ce azi din mustangul pur au rămas doar câteva mii de exemplare. La dispariția acestei splendide rase de cai a contribuit în general omul, odata cu procesul de colonizare.

Mustangul este la origine din Spania, si sunt descendenti din Andalusian, Barb si Arab. Mustangii, au ajuns in America de Nord, adusi de catre exploratorii Spanioli. Oriunde Spaniolii ajungeau, isi aduceau cu ei si caii foarte necesari deplasarilor rapide si libertatii acestora. Caii spaniolilor, fiind foarte obisnuiti cu oamenii, erau usor de furat de catre nativii americani, iar foarte curand au devenit Americani Nativi si cei mai buni prieteni (spun unele surse). Acesti cai “insusiti prin furt” de catre nativii americani de la spanioli, au devenit fundamentul Mustangului modern cunoscut si astazi. Din pacate pana in zilele noastre, Mustangul a fost imperechiat cu o varietate foarte larga de alte rase ceea ce le da o mare gama de culori, marimi si aspecte.

La mijlocul anilor 1800, in timpul marelui triaj in California, 40 000 de cai au fost ucisi de catre “rancers”, acestia fiind suparati ca, caii le mancau pasunile. In 1930 a inceput vanzarea cailor mustang, pentru consumul de carne. Incepand cu anii 1971, Mustangii sunt protejati de Bureau of Land Management si nu mai sunt sacrificati pentru consumul de carne. Recenta lege cu privire la gestionarea cailor Mustangi, a provocat diverse controverse, deoarece BLM a stabilit un numar limita pentru efectivul “turmelor” de Mustangi, pentru restul excesului in efectiv revenind la practicile de vanzari. Nu se cunoaste natura vanzarilor Mustangilor in acest moment.

Calul Frizon

Calul frizon este o rasă cabalină din Frizia, Țările de Jos.

Este un cal greu, folosit inițial pentru tracțiune. În Evul Mediu a fost calul preferat al cavalerilor datorită puterii sale.

A apărut încă de pe vremea Imperiului Roman, fiind un cal preferat chiar de Iulius Caesar. Alte izvoare ale vremii atestă această rasă pe teritoriul tribului germanic al Frizonilor, în partea de N-V a imperiului, unde erau crescuți pentru puterea și grația lor.

Pe măsura trecerii timpului, rasa frizonă a suferit schimbări, fiind influențată genetic de alte rase din estul Europei, fiind încrucișat și cu caii andaluzi. Pe măsură ce numărul războaielor a diminuat, caii din rasa frizonă nu au mai avut o căutare atât de mare, numărul lor diminuând considerabil. Din fericire, caii frizoni au fost salvați de olandezi care i-au folosit în cursele de trap pe distanța de 325 de metri, în secolele XVIII-XIX fiind denumiți Harttraber.

Rasa frizonă a fost înregistrată oficial în 1879 însă în anul 1913 mai existau doar 2 armăsari de rasă pură în nordul Țărilor de Jos. Olandezii au conștientizat riscul dispariției acestei rase magnifice și au luat măsuri de urgență pentru reproducerea conștientizată și reconstituirea rasei. Încă din secolul XX toate exemplarele frizon au fost înscrise în Dratchtenben a Het Friesh Paarden Stambook pentru a ține o evidență a acestor mamifere superbe.

Caii frizoni excelează în școala înaltă de dresaj, fiind folosiți mai ales la spectacole/parade datorită aspectului lor impunător.

Aspectului său impresionant a făcut ca această rasă cabalină (la fel ca și calul andaluz) să apară în multe filme precum Ladyhawke, Masca lui Zorro, Interviu cu un vampir, Simț și sensibilitate, Emma, 300, Eragon sau Arthur.

Calul Arab

Calul arab este un o rasă de cai care are reputația de a fi inteligent și rezistent. Este una dintre cele mai vechi rase de cai, existând dovezi arheologice care atestă existența unor cai asemănători celui arab încă de acum 4,500 de ani.

Arabul s-a dezvoltat într-un climat deșertic, fiind apreciat de beduini, aceștia aducândul adesea în cortul familiei pentru adăpost. Această relație strânsă cu oamenii i-a format un temperament bun, maleabil. Însă a fost utilizat și pentru războaie, fiind agil și iute.

Calul Andaluz (Pura Raza Española sau cal spaniol)

Calul andaluz (Pura Raza Española sau cal spaniol) este una dintre cele mai pure si mai vechi rase de cai. Face parte din grupa cailor iberici, respectiv a celor baroci si prvine din regiunea spaniola Andaluzia.

Profilul clasic al acestui cal este gatul convex, care se potriveste cu corpul sau gratios, si totodata musculos. Din cauza simetriei echilibrate a proportiilor sale nobile, care se apropie de perfectie, a fost folosit secole la rand de sculptorii europeni ca model pentru sculpturi ecvestre.

Din cauza aspectului sau impresionant si a aptitudinilor exceptionale sale la dresaj, andaluzul (la fel ca si calul frizian) apare in multe filme , precum Gladiatorul, Masca lui Zorro sau Stăpânul Inelelor.

In ciuda dimensiunilor sale medii, este un animal puternic. Strămoșul său (calul iberic) a fost folosit de Alexandru cel Mare și de Romani. A fost folosit în război de multe ori, printre altele de William I al Angliei la Bătălia de la Hastings si Hernán Cortez și conchistadorii săi la cucerirea Americii.

Fiind un animal puternic, disciplinat și de încredere, a fost rasa favorită a regilor. Are un temperament docil si era calul preferat la curtile regale in epoca baroca in Europa.

Excelează în școala înaltă de dresaj, fiind de asemenea folosiți la corride (rejoneo) și la ferme în patria lor (Doma Vaquera). Calul este inca o raritate in lume (numarul acestora nu depaseste 30,000 de exemplare in lume), si chiar in Spania este considerat un animal de lux utilizat in principal pentru spectacole.

Este foarte inteligent și învață rapid, fiind folosit mai ales la spectacole și parade.

Filozoful si maestrul de echitatie grec Xenofon scria despre calul iberic in Tratatul despre călărie din 400 I.d.Hr., care e valabil si astazi: "Din cauza unor cai ca acestia vor aparea chiar si zei si eroi si barbatii care stiu sa lucreze bine cu ei vor parea magnifici!"

In 1667, Ducele de Newcastle scria: "Daca este ales cu grija, este cel mai nobil cal din lume, cel mai frumos care poate exista. Are un spirit maret, mare curaj si este docil; are cel mai mandru trap, cel mai eminent galop, si e cel mai bland si sensibil dintre cai, si este cel mai adecvat dintre toti pentru un rege in ziua triumfului acestuia!"

Calul Ahaltechin

Ahaltechin (sau Ahaltekin, Ahal-Tekin, în limba turkmenă Ahal-Teke) este un cal de mărime mijlocie, atestat de peste două milenii în zonele de semideșert ale Kazahstanului și Turkmenistanului (în deșertul Karakum) și din apropierea Mării Caspice. Creșterea rasei ahaltechin continuă preponderent în fostele republici sovietice din Asia.

Aspect: Este o rasă ușor de recunoscut și foarte elegantă, cu gabarit perfect format, ochi expresivi și urechi mari. Ahaltechin are pilozitate fină, inclusiv coama, corp lung și puternic. Copitele îi sunt foarte puternice.

Înălțime: 1,40-1,50 m.

Coama: cal recunoscut pentru coama lui foarte mătăsoasă, cu luciu metalic.

Característici: rasă este robustă, cu temperament și rezistență mare. Mulțumită flexibilității, ahaltechinul este apreciat și folosit în probele dificile ale echitației, la sărituri și în cursele de galop.

Ahaltechin este una dintre cele mai rare și vechi rase de cai din lume. Energia și rezistența la temperaturi foarte ridicate sunt deosebite. În 1935, caii ahaltechin au reușit să ducă la bun sfârșit, în 84 de zile, o călătorie de la Așhabad la Moscova, pe o distanță de 2.580 mile, din care 600 de mile prin deșert, în mare parte distanța fiind străbătută fără apă. Aceste date logistice nu au fost egalate până în prezent.

Cursele de cai ahaltechin sunt foarte populare în Turkmenistan. Turkmenii folosesc pentru hrănirea cailor o dietă foarte bogată în proteine, bazată pe lucernă uscată, căcărează de oaie, ouă, orz și quatlame (un fel de prăjiturele din cocă prajită). Noaptea, caii sînt acoperiți cu pături groase pentru a-i proteja de frigul tipic noaptea în deșert. Păturile sunt folosite și pentru a-i feri de soare după amiaza.

Rasa ahaltechin este folosită în cursele de distanță lungă, însă în Rusia este folosită și în concursurile de sărituri și dresaj clasic.

Calul (Equus caballus)

Calul este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus.

Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, Familia Ecvideelor. Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț. Este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum de carne.Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoșul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul ierbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada eocenă, cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea perioadă era Hyracotherium numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.

În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.

Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.Faza următoare de evoluție a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani. Acest strămoș al calului era mai mare, înălțimea la grebăn (umăr) fiind de 60 cm, spinarea mai puțin încovoiată, gâtul, picioarele și botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete.

În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare și cu craniul mai lung decât forma precedentă.

În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la hrănire cu frunze și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la care în evoluția dinților, apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi și pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă.

Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinți mai lungi ca predecesorii lui.Urmașul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete, calcă numai pe vârfurile lor; dinții capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiției actuale a calului.

Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre care și varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiție rezistentă.

În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani.

Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul și măgarul. Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11 luni.

Veverița

Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă.

Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veverițe.Familia Sciuridae (a veverițelor), aparține ordinului Rodentia și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veverița de copac, veverița terestră, marmota, veverița zburătoare, popândău și câinele de preerie (Cynomys). Veverițele sunt indigene în America, Eurasia și Africa și au fost introduse de om în Australia. Veverițele au apărut în Eocen, aproximativ 40 milioane ani în urmă. Veverițele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte și cu rozătoarele Dormice.Cea mai răspândită specie, veverița gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântărește aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriței constă în: alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure. Trăiește aproximativ 6 ani.

Veverița roșcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriței roșcate este în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta este albă și are o coada lungă. Această specie de veveriță se găsește și în România. Hrana principală este alcătuită din semințe și conuri de pin sau de brad.

Veverița dungată (Tamias striatus), trăiește în America de Nord.

Cea mai mică specie de veveriță cunoscută trăiește în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.

Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriță cunoscută. Corpul și coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal.

Veverițele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriță se nasc golași și orbi, având greutate între 30 și 50 de grame fiecare.

Rândunelele

Rândunelele sunt o familie de păsări migratoare din ordinul Passeriformes, cuprinzând aproximativ 19 genuri și peste 75 de specii. Caracteristic păsărilor din această familie este faptul că prind insectele cu care se hrănesc din zbor. Ele sunt răspândite pe tot globul cu excepția Noii Zeelande. Pot bea apă zburând razant cu oglinda apei. Majoritatea speciilor își construiesc cuibul din pământ pe zidurile clădirilor sau pereții peșterilor, săpate în maluri sau în scorburile copacilor.Ele sunt zburătoare excelente mulțumită formei aripilor și a corpului aerodinamic. Ciocul este scurt, fiind larg deschis în timpul zborului. Speciile din această familie au o coadă lungă bifurcată și picioare mici puțin dezvoltate.Genuri și specii:

Pseudochelichon,

Pseudochelidon eurystomina,

Pseudochelidon sirintarae,

Neochelidon,

N. tibialis,

Alopochelidon,

A. fucata,

Stelgidopteryx,

Tachycineta,

T. bicolor,

Notiochelidon,

Atticora,

Progne,

P. subis,

Riparia,

R. riparia lăstunul,

Petrochelidon,

P. rufigula,

P. perdita,

P. spilodera,

P. fuliginosa,

P. nigricans,

Psalidoprocne,

Cheramoeca,

Ch. leucosternus,

Pseudohirundo,

Ps. griseopyga,

Phedina,

Ptyonoprogne,

Pt. rupestris,

Hirundo,

H. rustica,

H. daurica,

H. aethiopica,

H. smithii,

H. nigrita,

H. megaensis,

Delichon,

D. urbica,

Tachycineta,

T. thalassina.

Porc Mistreț

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un animal sălbatic, mamifer și omnivor, în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia (harta alăturată este imprecisă, incluzând ca arie de răspândire și zonele ocupate de specii înrudite, cum ar fi pecarul). În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Scroafa fată 4-6 purcei. Este vânat pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Mistrețul este strămoșul porcului domestic.

Oaie Domestică (Ovis aries)

Oaia domestică (Ovis aries) este o specie de mamifere rumegătoare, copitate, domesticite, crescute pentru lână, piele, carne și lapte, având cea mai largă distribuire în lume dintre animalele domestice, putând fi găsite în aproape toate țările lumii.Oaia domestică, cea mai comună specie a genului Ovis, descinde foarte probabil din specia de muflon sălbatic din sudul central și sud-vestul Asiei.

Oile sunt animale copitate, având copita despicată în două.

Ele sunt animale rumegătoare, cu dinții incisivi superiori lipsă și cu un stomac cu patru compartimente-vezi artiodactil.

Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt masive și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.

Oile au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5 m, având o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75-200 kg. În sălbăticie animalele sunt alergători sprinteni și cățărători.

Au fost create peste 800 de rase de oaie domestică. Rasele sunt adaptate de la deșert la condițiile tropicale.

Oile oferă

piele și lână pentru îmbrăcăminte și covoare.

carne de miel, de oaie și de berbec

lapte pentru băut, pentru brânză și alte produse lactateRasele de lână

Aproape jumătate din populația de oi este crescută pentru lână. Aceste oi sunt adaptate la condițiile semiaride și sunt caracterizate de dimensiuni medii, cu capacitatea de a produce mari cantități de fibre de lână, având diametru de maximum 20 micrometri. În număr mare în Australia, Noua Zeelandă, America de Sud și vestul Statelor Unite, cele mai multe oi din acest tip aparțin rasei merinos, care își are originea în zona mediteraneană și s-a concentrat în Spania. Oricum, rasa a fost modificată și adaptată la condițiile din diferite țări, și diferitele subtipuri sunt combinate de obicei cu numele țării în care trăiesc, de exemplu merinos australian. Rasa Rambouillet, similar cu merinosul, este cealaltă rasă majoră a oii cu lână fină.

Rasele de carne

Oaia de carne se regăsește în rasele cu lână medie sau lungă. 15 % din populația globală de oi este crescută pentru carne. Între rasele cu lână de dimensiuni medii se numără rasele Suffolk, Hampshire, Shropshire, Southdown, Dorset, Isle-de-France, Cheviot, și Oxford; iar cele cu lână lungă sunt rasele Leicester, Lincoln, Cotswold, și Romney Marsh.Oaia nordică cu coadă scurtă, similară cu cea cu lână de dimensiuni medii, se găsește în principal în Scandinavia. Aceste oi formează 3 % din populația de oi din lume și sunt caracterizate de înalte rate ale reproducerii. Ele sunt în prezent folosite experimental, la scară redusă, în Statele Unite, la încrucișarea cu alte specii pentru a crește numărul de miei născuți.

Oaia cu coadă grasă

Aceste oi sunt numite așa fiindcă pot depozita mari cantități de grăsime în coadă și în regiunea crupei. Ele sunt crescute în principal pentru capacitatea de a produce lapte superioară altor rase; lâna lor, oricum este aspră, grosolană, fiind folosită în principal la confecționarea de covoare. Oaia cu coadă grasă se găsește în principal în regiunile extrem de aride ale Africii, în Orientul Mijlociu și Asia și reprezintă 25 % din populația totală de oi. Principalele rase sunt Awassi, Bakhtiari, Karakul, și Karamon. Pieile mieilor nou-născuți din rasa Karakul sunt folosite la manufacturarea așa-numitelor haine de blană persană.

Oile păroase

În ansamblu, oile domestice sunt mult mai lânoase decât suratele lor sălbatice, dar anumitor rase le lipsește lâna și sunt acoperite de păr. Ele se găsesc în regiunile tropicale și sunt folosite pentru carne. Între speciile acestui tip se numără oaia cu burtă neagră Barbados, oaia persană cu capul negru și rasa Peliquey.

Râsul Carpatin

Râșii sau lincșii este un grup al celor patru specii de feline sălbătice de mărime medie. Toate sunt considerate să facă parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis[1], cărui îi aparține pisică sălbatică și pisică de casă. Caracalul, numit uneori râsul african sau râsul persian este considerat facând parte din genul Felis.

Din toate patru specii de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN că specia amenințată critic. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX rămân să fiu afară de pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări.

Statutul în care se găsesc toate speciile de lincși este foarte vartiat. Râsul carpatin, râsul roșu și râsul canadian sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea specii. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 84-143 lincși de această specie mai trăind în Spania. Prezența râșilor în Portugalia este incertă.

Râșii carpatini trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toata populația de această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpațiilor, există o populație mare dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline. În afară Rusiei, cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001. Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția.

Lincșii canadieni (numiți și polari) se pot găsi în partea septentrională a Americii de Nord, mai ales în Canada și Alaska, dar și în restul Statelor Unite ale Americii. În ciuda vânătorilor, râsul canadian în Canada nu este amenințat de oameni, reținând majoritatea arealului său. În Statele Unite este pe cale de dispariție. S-a încercat fără succes reintroducerea specii în statul New York în anile '80. O altă încercare, terminată cu succes, a avut loc în 2002 în Colorado.

În părțile centrale și meridionale ale Americii de Nord există o mare populație a râșilor roși. Ei trăiesc pe aproape întreg teritoriu al Statelor Unite, în afară regiunii de centru-est. În Canada, se le pot găsi în partea de sud, părasită mai înainte de lincși canadieni. Se raportează și existența populației în Mexic. Nu sunt amenințate nicăieri, chiar dacă lipsesc datele exacte despre numărul indiviziilor în Mexic.Râșii au măsura asemanătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm de lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5-25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc ponderea de 30 kg. Ca toate altele felide, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4-6 cm. Lincșii trăiesc aproxmiativ 20 ani.

Cele mai mari sunt lincșii carpatini, având 80-150 cm de lungime și 18-30 kg de pondere. Urmează cei iberici, cu 85-120 cm și 13-25 kg și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70-120 cm) și de greutate (9-15 kg).

Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că acestea sunt genuri separate.Toate speciile de lincși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km², însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane. Se pot le găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial. Râșii sunt capabili să se cațăre dar de obicei vânează la nivelul pământului. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepartează, reprezentând comportamentul ostil față de ele. Râșii sunt activi noaptea.

Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simțe primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada oe care nu a putut-o mânca.

Râsul roșu:

Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce lor permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de 4-6 metri în orice direcție. Auzul și mirosul lincșilor sunt foarte dezvoltate. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea.Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specia, după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere. Este foarte dificil de observat obiceiuri de împerechere ale lincșilor din diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc.

Girafă

Girafa este cea mai înaltă din toate speciile de animale. Masculii pot avea 4,8 - 5,5 m înălțime și o greutate de 900kg. Numele ei provine din arabă și înseamnă cea mai înaltă dintre toate.

Originară din Africa, girafa este înrudită cu familiile: Cervidae și Bovidae, dar aparține altei familiei, Giraffidae, care cuprinde doar girafa și ruda ei cea mai apropiată okapi

Girafele sunt faimoase datorită gâtului lor extrem de lung (care le permite să ajungă la frunzele cele mai înalte și mai fragede din arbori) și picioarelor anterioare care sunt mai lungi și mai mari decât cele posterioare. Structura osoasă a gâtului nu este diferită de cea a altor mamifere, neavând vertebre în plus, dar fiecare din cele șapte oase este mai lung. În plus are coarne mici acoperite cu piele (ossicoarne)

Există multe modificări specifice ale structurii girafei, care au evoluat aparte comparativ cu a altor mamifere, în special sistemul circulator. Inima girafei trebuie să pompeze o presiune sangvină practic dublă ca a multor alte mamifere mari pentru a putea menține fluxul sanguin normal. În partea superioară a gâtului girafei, există un sistem complex de regulare a presiunii sângelui care previne excesul acestuia când girafa coboară capul să bea.

Vasele sangvine din partea inferioară a picioarelor sunt supuse unei presiuni foarte mari. Girafa are o piele groasă și strânsă pe extremitățile inferioare ale picioarelor, care menține presiunea extravasculară ridicată, semănând ca funcție cu costumul unui pilot de avion supersonic.

Majoritatea sunetelelor pe care girafa îl emite cu ajutorul plămânilor săi enormi nu poate fi auzit de urechea umană, întrucât girafele comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor.

Limba de culoare neagră, foarte lungă (circa 45 de cm), îi permite să-și curețe urechile. Are două coarne și o creastă osoasă datorită dezvoltării excesive a oaselor frontale și nazale. Gura este diferită de cea a altor rumegătoare, buza superioară nu este tăiată ca la cămile, are o forma mai ascuțită. Are un sistem care îi permite să deschidă și să inchidă fosele nazale în mod voluntar, protejându-le de prf.

Blana este de culoare galbenă, cu pete de culoare mai închise sau mai deschise, petele de pe gât sau picioare sunt mai mici.

Girafele trăiesc în grupuri de 20-30 exemplare, la tinerețe, la bătrânețe caută singurătarea.Perioada de gestație la girafă este între 14 și 15 luni; naște un singur pui. Girafa naște în picioare iar sacul embrionar nu se rupe cand fătul cade pe sol. Girafele nou născute măsoară 1,8m. La puține ore după naștere , puiul de girafă poate alerga și nu se deosebește de cel care are o săptămână. Oricum în primele două săptămâni stau mai mult așezate și păzite de mama lor. Girafele adulte sunt prea mari pentru majoritatea carnivorilor, dar exemplarele mai tinere pot fi atacate de majoritatea carnivorilor : lei, leoparzi, hiene și câini sălbatici. Puiul devinde independend după 18 luni. Doar 25-50% dintre ei vor ajunge adulți, având o medie de viață de 20 și 25 ani.Regimul alimentar al girafei este în acord cu fizicul; mănâncă frunzele arborilor folosind limba. Cele care traiesc în în sudul Africii preferă ramurile și frunzele care au spini. Când mănâncă alimente proaspete și suculente pot sta mult timp fără apă, dar în epoca de secetă parcurg mai multi kilometri pentru a bea apa din lacuri sau bălți. Alimentul favorit al girafei este Acacia, o specie de arbore care crește în savana, este un animal care alege mult mâncarea când poate să aleagă. Dar daca nevoia o cere ,nu are probleme în a se adapta la alte alimente. De asemenea consumă alte specii de arbori și iarbă. Pentru a bea sau a mânca iarbă , girafa trebuie să se aplece si se așează într-o poziție vulnerabilă.

Limba girafei cât și aparatul digestiv sunt adaptate să digere vegetale cu spini, pe care le digeră fără nici un tip de probleme. Girafele petrec 16-20 ore pe zi alimentându-se și dacă au pui, o pot face și în perioada cea mai călduroasă din zi cand animalele de pradă sunt inactive. Poate ajunge să mănânce și 65 kg de vegetale. Girafa la fel ca vaca, este un animal rumegător, are 4 stomacuri și digestia este asemănătoare celorlalte rumegătoare (digestia are nevoie de mult timp).

Păunul Asiatic (Pavo cristatus)

Păunul asiatic (Pavo cristatus) este o pasăre din familia fazanilor (Phasianidae), ordinul Galliformes. Păunul asiatic sau păunul albastru poate fi considerat o pasăre decorativă, masculul are un aspect morfologic deosebit când coada este deschisă în formă de evantai. In prezent păsările trăiesc și sub fomă domestică răspândite pe tot globul.In forma sălbatică păunul populează unele ținuturi din India, Pakistan și Sri Lanka, unde trăiește în cârduri mari, preferând regiunele deluroase și luminișurile în apropiere de apă din pădurea ecuatorială. Păunul poate fi văzut și în parcuri, deoarece este o pasăre sedentară care preferă să nu-și părăsească locul.Păsările pornesc în căutare de hrană dimineața devreme și seara în timpul amurgului, hrana lor fiind constituită din șerpi tineri, ele sunt foarte prețuite în India, deoarece consumă și cobrele tinere.

Din punct de vedere al aspectului morfologic are penajul frumos colorat. Masculul este albăstrui-siniliu pe piept și gât, brun dechis pe aripi, penele din coadă sunt foarte lungi, având pe ele un desen multicolor, desen numit „ochi de păun”. Femele sunt mai puțin colorate, la ele predomină culoarea brun-deschis.In timpul împerecherii masculii își răsfiră penele cozii într-un evantai. Aceasta fiind un mijloc vizibil de marcare a revirului său în timpul perioadei de reproducție. De îngrijirea puilor se ocupă numai femela.Păunul a fost adus ca pasăre decorativă deja cu 4000 de ani în urmă în bazinul mediteran. Păunul este pasăre mitologică, în Grecia, India și Sri Lanka. Păunul a fost servit ca delicatesă în Egiptul Antic, sau în Roma Antică.