Panda Roșu (Ailurus fulgens)

Panda roșu (Ailurus fulgens) este o rudă de dimensiunea unei pisici a ratonilor și a dihorilor. Deși se credea că este o rudă a ursului panda, prin analize moleculare s-a constatat că nu face parte din familia urșilor.

Este cunoscut și sub numele de ursul pisică, pisica vulpe, vulpea de foc sau ratonul de Himalaya. Capul și corpul măsoară până la 66 cm lungime, iar coada poate avea 50 cm lungime. Blana sa pufoasă are o culoare roșcat-castanie, cu pete albe pe față și inele negre pe coadă.

Urșii panda roșii trăiesc în pădurile montane de la altitudini mari din Nepal, statul indian Sikkim, provinciile chineze Yunnan și Sichuan și Myanmar. Ei petrec cea mai mare parte a timpului în arbori, unde manifestă o mare agilitate. Pe sol se deplasează încet. În timpul zilei dorm, iar dimineața devreme și seara se hrănesc, consumând în principal frunze și fructe pe care le procură de pe sol. Se crede că se hrănesc și cu ouă și se presupune că fură lapte și unt din satele nepaleze. Împerecherea are loc iarna, iar puii se nasc primăvara. Aceștia rămân neputincioși până cu puțin timp înainte de nașterea următoarei serii de pui.Panda roșu consumă majoritar bambus. Precum ursul panda, nu poate digera celuloza, așa că trebuie să consume un volum mare de bambus pentru a supraviețui. Dieta sa este alcătuită din circa două-treimi bambus, dar include de asemenea fructe, ciuperci, rădăcini, ghinde, licheni, ierburi, și este cunoscut că își suplimentează dieta cu pui de păsări, pește, ouă, rozătoare mici, și ocazional insecte. În captivitate, ei consumă ușor și carne. Panda roșu este un excelent cățărător căutându-și hrana mai ales în copaci. Panda roșu nu face multe în afara hrănirii și dormitului din cauza conținutului caloric scăzut al hranei.

Mugurii de bambus sunt mult mai ușor digerabili decât frunzele și prezintă cel mai înalt grad de digerabilitate vara și toamna, mai mic primăvara, și cel mai scăzut iarna. Aceste variații se coreleaza cu conținutul de nutrienți al bambusului. Panda roșu nu digeră complet bambusul, celuloza și componentele pereților celulari rămânând nedigerate. Aceasta implică faptul că digestia microbiană joacă doar un rol minor în funcția digestivă. Tranzitul bambusului prin intestin este foarte rapid (circa 2-4 ore). Pentru a supraviețui cu această dietă de proastă calitate, panda roșu selectează părți ale plantei de bambus care conțin nutrienți de înaltă calitate, cum ar fi frunzele fragede și mugurii în cantități mari (peste 1,5 kg de frunze proaspete și 4 kg de muguri proaspeți pe zi), care trec prin tubul digestiv destul de rapid, pentru a maximiza aportul de nutrienți (Wei et al., 1999).

Studii din 2008 au arătat că panda roșu poate gusta îndulcitorii artificiali, precum aspartamul, fiind astfel singurul non-primat capabil de acest lucru.

Koala ( Phascolarctos cinereus)

Koala (sau ursulețul Koala), Phascolarctos cinereus, este un mamifer marsupial arboricol ierbivor nativ pentru Australia și singurul membru în viață al familiei Phascolarctidae.

Numele științific al ursulețului provine din cuvintele din limba greacă phaskolos, care înseamnă "pungă, marsupiu" și arktos, care înseamnă "urs". Atributul cinereus aparține limbii latine și înseamnă "cenușiu". Deși deseori i se spune "urs Koala", acest lucru nu este corect, deoarece Koala nu face parte din familia urșilor. Cuvântul "koala" își are originea în limbile aborigene australiene și înseamnă "fără băutură". Acesta este un nume adecvat datorită dietei sale, formată în principal din frunze de eucalipt, care conțin suficientă apă, astfel încât Koala nu este nevoit să coboare pentru a se hidrata.

Koala poate fi găsit de-a lungul coastei de est australiene, de lângă Adelaide până în sud, în peninsula York, și până în interiorul insulei, atât timp cât există ploi care să susțină pădurile necesare. Koala din Australia de Sud au fost omorâți excesiv la începutul secolului XX, dar statul a fost repopulat ulterior cu animale din statul Victoria.

 Koala nu se găsesc nici în Tasmania, nici în Australia de Vest. În Port Macquarie există Koala-Hospital, unde sunt tratați ursuleții koala care au fost răniți în accidente de circulație sau prin incendii.Urșii Koala sunt niște mamifere marsupiale care populează zonele australiene şi locuiesc în copaci. Aceștia măsoară între 61 şi 85 cm şi greutatea între 4 şi 14 kg şi care se disting prin nasul lor mare și negru şi urechile mari.

Ei sunt animale nocturne, care îşi desfășoară activităţile pe timp de noapte şi, prin urmare, ei au o ureche foarte dezvoltată, la fel şi simţul mirosului, deşi nu putem spune acelaşi lucru despre vederea lor.

Koala au un creier neobişnuit de mic, aproximativ 40% din cavitatea craniană fiind umplut cu lichid. Ele sunt singurele animale de pe pământ cu un astfel de creier ciudat de redus.

Dar cel mai surprinzător este modul lor de viaţă, ei dorm în jurul a 20h pe zi, mai mult chiar decât leneșul cu trei degete (Bradypus tridactylus), care doarme 18h pe zi. Ei fac aceasta pentru a economisi energie şi puterea de a supravieţui în condiţii de deficit alimentar.

Cocoșul De Munte (Tetrao urogallus)

Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) este o specie de păsări din familia fazanului (Phasianidae), ordinul Galliformes. O pasăre foarte sperioasă, care se poate vedea rar în natură.Arealul lui de răspândire este frecvent Europa Centrală unde poate fi întâlnit numai în regiunile de munte împădurite puțin circulate. Țările unde poate fi întâlnit cocoșul de munte sunt Austria, Elveția, Slovenia, România și Germania. In Germania în Scoția sau Siberia cocoșul de munte stă pe lista animalelor periclitate de dispariție, fiind interzis vânarea lui. Cocoșul de munte trăiește mai mult în luminișurile pădurilor de foioase sau de conifere cu vegetație abundentă în munții Alpi, Mittelgebirge și Carpați din Europa ca și în taiga din Asia de Nord. IUCN apreciază populația cocoșilor de munte între 1,5 și 2 milioane de păsări.La cocoșii există un dimorfism sexual accentuat:

masculul este mai mare atingând o greutate de 4 -5 kg, dechiderea aripilor măsoară 90 de cm, iar înălțimea ajungând la 1 m . Penajul este pe spate, cap și aripi de un brun închis, iar pieptul are o culoare verde cu lucii metalice.

femela este mult mai mică cântărind numai 2,5 kg, are o înălțime de 60 cm, deschiderea aripilor măsoară 70 cm. Culoarea penajului pe partea superioară a corpului pestriță brună cu dungi argintii, iar partea inferioară a corpului alb gălbui.

La ambele sexe cresc iarna pene pe picioare, iar lateral picioarele sunt prevăzute cu pinteni cornoși. Sub ochi păsările au o parte a pielii neacoperită de pene de culoare roșie .

Puii au deja timpuriu culoarea femelei adulte cu o pata neagră specifică pe cap. Mai târziu prin luna august în funcție de sex începe să schimbe cularea penajului.

Ouăle cocoșilor de munte au mărimea oului de găină domestică, însă culoarea lor este albă punctat cu brun.

Hrana cocoșului de munte constă ca la galinacee în general din diferite părți vegetale, semințe fructe, insecte și larvele lor, deoarece păsările sunt dependente de anumite specii de plante, acest fapt a cauzat reducerea efectivului lor.Perioada de împerechere la cocoșul de munte începe în martie și durează până la începutul lunii iunie. Masculul mai robust, după ce a alungat rivalul atrage atenția femelei prin dansul caracteristic împerecherii, emiterea unor sunete specifice, umflarea penajului cu deschiderea penelor cozii în formă de evantai. In perioada împerecherii masculii sunt agresivi putând ataca și omul. Femela depune în cuib timp de 10 zile 5 - 12 ouă, puii eclozionează la 26 - 28 de zile. Timp de 14 zile puii sunt dependenți de femelă care îi hrănește și îi apără de frig.

Mustangul (Cal)

Mustangul este calul sălbatic din America de Nord, astăzi pe cale de dispariție, datorită restrângerii spațiului forestier și mediului în care trăia.

Era un animal ocrotit și venerat de indienii nord-americani (pieile rosii) care aveau un cult aparte pentru acest animal.

Mustangul adevarat se distinge prin coloritul tipic (pete alb-negru, sau alb-maro) cât și prin trăsăturile sale "atletice" care îl deosebesc de celelalte rase de cai.

Mustangul se deosebește și prin inteligența sa, simțurile și alte calitați pe care nu le întâlnim la alte rase de cai.

Mustangul trăia (trăiește) în preeriile nepopulate de om, în herghelii de câteva sute de exemplare (astazi foarte posibil în numar mult mai restrâns), în care există o ierarhie precisă. În fruntea unei herghelii se află mereu un mascul (armăsarul dominant) care conduce și apără herghelia pe durata deplasării spre alte teritorii și în timpul staționării hergheliei. Pe laturile hergheliei se găsesc armăsarii, spre centru femelele (iepele) și în centru se găsesc mânjii și iepele gestante, astfel încât la un atac al prădătorilor să fie cât mai feriți componenții vulnerabili. Herghelia de mustangi are și unul sau mai mulți "cercetași" care au misiunea ca, pe timpul deplasării, să cerceteze terenul și să avertizeze herghelia în cazul eventualelor pericole. Armăsarul conducător (și nu numai) este un animal puternic, curajos în stare de orice pentru a-și apăra herghelia. Spre exemplu el poate pune pe fugă 1-2 lupi sau chiar o panteră, lovind cu toate cele 4 picioare, în timp ce cu dinții caută să-și muște adversarul. Este un animal rezistent atât la temperaturi aproximativ ridicate, cât și la temperaturi scăzute.

În timpul iernii herghelia se deplasează pe distanțe lungi în căutarea hranei. În timpul acestor deplasări mor doar exemplarele foarte bătrâne, bolnave sau foarte tinere. Înainte de colonizarea întregului continent nord-american, în preeriile și podișurile cu vegetație abundentă ale Munților Stâncoși se găseau sute de mii de exemplare, în timp ce azi din mustangul pur au rămas doar câteva mii de exemplare. La dispariția acestei splendide rase de cai a contribuit în general omul, odata cu procesul de colonizare.

Mustangul este la origine din Spania, si sunt descendenti din Andalusian, Barb si Arab. Mustangii, au ajuns in America de Nord, adusi de catre exploratorii Spanioli. Oriunde Spaniolii ajungeau, isi aduceau cu ei si caii foarte necesari deplasarilor rapide si libertatii acestora. Caii spaniolilor, fiind foarte obisnuiti cu oamenii, erau usor de furat de catre nativii americani, iar foarte curand au devenit Americani Nativi si cei mai buni prieteni (spun unele surse). Acesti cai “insusiti prin furt” de catre nativii americani de la spanioli, au devenit fundamentul Mustangului modern cunoscut si astazi. Din pacate pana in zilele noastre, Mustangul a fost imperechiat cu o varietate foarte larga de alte rase ceea ce le da o mare gama de culori, marimi si aspecte.

La mijlocul anilor 1800, in timpul marelui triaj in California, 40 000 de cai au fost ucisi de catre “rancers”, acestia fiind suparati ca, caii le mancau pasunile. In 1930 a inceput vanzarea cailor mustang, pentru consumul de carne. Incepand cu anii 1971, Mustangii sunt protejati de Bureau of Land Management si nu mai sunt sacrificati pentru consumul de carne. Recenta lege cu privire la gestionarea cailor Mustangi, a provocat diverse controverse, deoarece BLM a stabilit un numar limita pentru efectivul “turmelor” de Mustangi, pentru restul excesului in efectiv revenind la practicile de vanzari. Nu se cunoaste natura vanzarilor Mustangilor in acest moment.

Veverița

Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă.

Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veverițe.Familia Sciuridae (a veverițelor), aparține ordinului Rodentia și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veverița de copac, veverița terestră, marmota, veverița zburătoare, popândău și câinele de preerie (Cynomys). Veverițele sunt indigene în America, Eurasia și Africa și au fost introduse de om în Australia. Veverițele au apărut în Eocen, aproximativ 40 milioane ani în urmă. Veverițele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte și cu rozătoarele Dormice.Cea mai răspândită specie, veverița gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântărește aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriței constă în: alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure. Trăiește aproximativ 6 ani.

Veverița roșcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriței roșcate este în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta este albă și are o coada lungă. Această specie de veveriță se găsește și în România. Hrana principală este alcătuită din semințe și conuri de pin sau de brad.

Veverița dungată (Tamias striatus), trăiește în America de Nord.

Cea mai mică specie de veveriță cunoscută trăiește în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.

Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriță cunoscută. Corpul și coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal.

Veverițele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriță se nasc golași și orbi, având greutate între 30 și 50 de grame fiecare.

Porc Mistreț

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un animal sălbatic, mamifer și omnivor, în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia (harta alăturată este imprecisă, incluzând ca arie de răspândire și zonele ocupate de specii înrudite, cum ar fi pecarul). În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Scroafa fată 4-6 purcei. Este vânat pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Mistrețul este strămoșul porcului domestic.

Râsul Carpatin

Râșii sau lincșii este un grup al celor patru specii de feline sălbătice de mărime medie. Toate sunt considerate să facă parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis[1], cărui îi aparține pisică sălbatică și pisică de casă. Caracalul, numit uneori râsul african sau râsul persian este considerat facând parte din genul Felis.

Din toate patru specii de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN că specia amenințată critic. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX rămân să fiu afară de pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări.

Statutul în care se găsesc toate speciile de lincși este foarte vartiat. Râsul carpatin, râsul roșu și râsul canadian sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea specii. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 84-143 lincși de această specie mai trăind în Spania. Prezența râșilor în Portugalia este incertă.

Râșii carpatini trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toata populația de această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpațiilor, există o populație mare dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline. În afară Rusiei, cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001. Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția.

Lincșii canadieni (numiți și polari) se pot găsi în partea septentrională a Americii de Nord, mai ales în Canada și Alaska, dar și în restul Statelor Unite ale Americii. În ciuda vânătorilor, râsul canadian în Canada nu este amenințat de oameni, reținând majoritatea arealului său. În Statele Unite este pe cale de dispariție. S-a încercat fără succes reintroducerea specii în statul New York în anile '80. O altă încercare, terminată cu succes, a avut loc în 2002 în Colorado.

În părțile centrale și meridionale ale Americii de Nord există o mare populație a râșilor roși. Ei trăiesc pe aproape întreg teritoriu al Statelor Unite, în afară regiunii de centru-est. În Canada, se le pot găsi în partea de sud, părasită mai înainte de lincși canadieni. Se raportează și existența populației în Mexic. Nu sunt amenințate nicăieri, chiar dacă lipsesc datele exacte despre numărul indiviziilor în Mexic.Râșii au măsura asemanătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm de lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5-25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc ponderea de 30 kg. Ca toate altele felide, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4-6 cm. Lincșii trăiesc aproxmiativ 20 ani.

Cele mai mari sunt lincșii carpatini, având 80-150 cm de lungime și 18-30 kg de pondere. Urmează cei iberici, cu 85-120 cm și 13-25 kg și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70-120 cm) și de greutate (9-15 kg).

Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că acestea sunt genuri separate.Toate speciile de lincși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km², însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane. Se pot le găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial. Râșii sunt capabili să se cațăre dar de obicei vânează la nivelul pământului. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepartează, reprezentând comportamentul ostil față de ele. Râșii sunt activi noaptea.

Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simțe primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada oe care nu a putut-o mânca.

Râsul roșu:

Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce lor permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de 4-6 metri în orice direcție. Auzul și mirosul lincșilor sunt foarte dezvoltate. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea.Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specia, după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere. Este foarte dificil de observat obiceiuri de împerechere ale lincșilor din diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc.

Girafă

Girafa este cea mai înaltă din toate speciile de animale. Masculii pot avea 4,8 - 5,5 m înălțime și o greutate de 900kg. Numele ei provine din arabă și înseamnă cea mai înaltă dintre toate.

Originară din Africa, girafa este înrudită cu familiile: Cervidae și Bovidae, dar aparține altei familiei, Giraffidae, care cuprinde doar girafa și ruda ei cea mai apropiată okapi

Girafele sunt faimoase datorită gâtului lor extrem de lung (care le permite să ajungă la frunzele cele mai înalte și mai fragede din arbori) și picioarelor anterioare care sunt mai lungi și mai mari decât cele posterioare. Structura osoasă a gâtului nu este diferită de cea a altor mamifere, neavând vertebre în plus, dar fiecare din cele șapte oase este mai lung. În plus are coarne mici acoperite cu piele (ossicoarne)

Există multe modificări specifice ale structurii girafei, care au evoluat aparte comparativ cu a altor mamifere, în special sistemul circulator. Inima girafei trebuie să pompeze o presiune sangvină practic dublă ca a multor alte mamifere mari pentru a putea menține fluxul sanguin normal. În partea superioară a gâtului girafei, există un sistem complex de regulare a presiunii sângelui care previne excesul acestuia când girafa coboară capul să bea.

Vasele sangvine din partea inferioară a picioarelor sunt supuse unei presiuni foarte mari. Girafa are o piele groasă și strânsă pe extremitățile inferioare ale picioarelor, care menține presiunea extravasculară ridicată, semănând ca funcție cu costumul unui pilot de avion supersonic.

Majoritatea sunetelelor pe care girafa îl emite cu ajutorul plămânilor săi enormi nu poate fi auzit de urechea umană, întrucât girafele comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor.

Limba de culoare neagră, foarte lungă (circa 45 de cm), îi permite să-și curețe urechile. Are două coarne și o creastă osoasă datorită dezvoltării excesive a oaselor frontale și nazale. Gura este diferită de cea a altor rumegătoare, buza superioară nu este tăiată ca la cămile, are o forma mai ascuțită. Are un sistem care îi permite să deschidă și să inchidă fosele nazale în mod voluntar, protejându-le de prf.

Blana este de culoare galbenă, cu pete de culoare mai închise sau mai deschise, petele de pe gât sau picioare sunt mai mici.

Girafele trăiesc în grupuri de 20-30 exemplare, la tinerețe, la bătrânețe caută singurătarea.Perioada de gestație la girafă este între 14 și 15 luni; naște un singur pui. Girafa naște în picioare iar sacul embrionar nu se rupe cand fătul cade pe sol. Girafele nou născute măsoară 1,8m. La puține ore după naștere , puiul de girafă poate alerga și nu se deosebește de cel care are o săptămână. Oricum în primele două săptămâni stau mai mult așezate și păzite de mama lor. Girafele adulte sunt prea mari pentru majoritatea carnivorilor, dar exemplarele mai tinere pot fi atacate de majoritatea carnivorilor : lei, leoparzi, hiene și câini sălbatici. Puiul devinde independend după 18 luni. Doar 25-50% dintre ei vor ajunge adulți, având o medie de viață de 20 și 25 ani.Regimul alimentar al girafei este în acord cu fizicul; mănâncă frunzele arborilor folosind limba. Cele care traiesc în în sudul Africii preferă ramurile și frunzele care au spini. Când mănâncă alimente proaspete și suculente pot sta mult timp fără apă, dar în epoca de secetă parcurg mai multi kilometri pentru a bea apa din lacuri sau bălți. Alimentul favorit al girafei este Acacia, o specie de arbore care crește în savana, este un animal care alege mult mâncarea când poate să aleagă. Dar daca nevoia o cere ,nu are probleme în a se adapta la alte alimente. De asemenea consumă alte specii de arbori și iarbă. Pentru a bea sau a mânca iarbă , girafa trebuie să se aplece si se așează într-o poziție vulnerabilă.

Limba girafei cât și aparatul digestiv sunt adaptate să digere vegetale cu spini, pe care le digeră fără nici un tip de probleme. Girafele petrec 16-20 ore pe zi alimentându-se și dacă au pui, o pot face și în perioada cea mai călduroasă din zi cand animalele de pradă sunt inactive. Poate ajunge să mănânce și 65 kg de vegetale. Girafa la fel ca vaca, este un animal rumegător, are 4 stomacuri și digestia este asemănătoare celorlalte rumegătoare (digestia are nevoie de mult timp).

Zebrele

Zebra este reprezentată de trei variante de animale care face parte din specia calului (Equidae) ordinul imparicopitate, (Perissodactyla). Astfel este varianta:Zebra Grevy (Equus grevyi)

Zebra de stepă (Equus quagga)

Zebra de munte (Equus zebra).

     Zebrele sunt considerate drept cei mai vechi reprezentanti ai genului Equus, care este la originea unor animale cu forme si aspecte variate, precum asinii si caii salbatici. Evolutia acestui grup de mamifere erbivore, care poseda un numar impar de degete la picioare (de aici vine si numele ordinului, Perissodactyla, din care mai fac parte rinocerii si tapirii), este destul de bine cunoscuta datorita numeroaselor resturi fosile pe care paleontologii le-au avut la dispozitie. Pe baza lor, acestia au putut sa descifreze nu numai succesiunea in timp a animalelor, dar si modificarile mediului care au impus transformarea lor.

     Stramosii indepartati ai cailor si zebrelor au trait atat in Eurasia, cat si in America. Cei din Lumea Veche sunt cunoscuti sub numele de Hyracotherium, in timp ce formele americane apartineau genului Eohippus. Erau animale de dimensiunile unei vulpi actuale, avand membrele anterioare terminate cu patru degete acoperite cu copite, iar cele posterioare numai cu trei degete. Traiau in zone impadurite si se hraneau cu lastarii tufisurilor. In perioada Miocena insa, acum 29.000.000 de ani, suprafetele acoperite de paduri s-au micsorat, fiind inlocuite de stepe deschise, cu o bogata vegetatie de graminee. Hrana abundenta a inlesnit dezvoltarea si diversificarea Equidelor. Formele noi care au aparut (Mesohippus, Pliohippus), pentru a scapa mai usor de atacul animalelor de prada, s-au transformat treptat, au devenit mai inalte, datorita alungirii picioarelor care , in final, au ramas cu un singur deget functional, cel mijlociu, terminat cu o copita cornoasa. Deplasandu-se in viteza, ele migrau adesea la mari distante, in cautarea pasunilor.

Incrucișări dintre zebre și cai au dat naștere la zebroide o variantă intermediară între zebră și cal, ca și zebrule care sunt o încrucișare între zebră și măgar. Zebrele sunt foarte greu de domesticit și nu vor deveni niciodată animale de călărie.Locul lor de origine este tot continentul african, în nordul continentului fiind deja în perioada antică exterminată. Cea mai răspândită variantă este zebra de stepă, care trăiește în savanele din Sudan și Etiopia de Sud, Africa de Est până în Africa Sudică de Vest. Zebra Grevy trăiește în regiunile cu tufișuri aproape uscate și savane este răspândită în Africa de Est, Kenia, Etiopia și Somalia. Zebra de munte trăiește pe un areal geografic mult mai restrâns ca celelate două variante, fiind răspândită numai în regiunile mai înalte până la altitudinea de 2000 m deasupra n.m. regiuni situate în Namibia și Africa de Sud.

Ursul Panda (Ailuropoda melanoleuca)

 Este un mamifer de mărime medie. Ei nu întotdeauna au fost considerați urși, mulți cercetători considerându-i niște ratoni mari. Însă în urma unor teste genetice, ei au fost alăturați familiei Ursidae.Urșii panda sunt prezenți în China centrală.

Panda ajung în lungime pînă la 1,5 m și aproximativ 75 cm în înălțime. Masculii sunt cu 10-20% mai mari decât femelele. Masculii cântăresc până la 150 kg, iar femelele – până la 125 kg.

Panda este unul dintre speciile de urși care au cea mai lunga coadă, care ar putea ajunge pînă 4-6 cm lungime. Panda trăiesc de obicei, pînă la 25-30 de ani.Pui noi-nascuti ai ursilor panda cantaresc intre 3-5 kg. Masculii ajung să cântărească 86-124 kg și să măsoare 64-6 cm înălțime, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Puii ajung la maturitate în jurul vârstei de 4-6 ani. Panda se imperecheaza primavara, în lunile martie, aprilie, mai. Puii se nasc de obicei in august sau septembrie. Aceștia nu stau lângă mamă mai mult de 2 ani.

La fel ca majoritatea urșilor, și urșii panda sunt foarte sociabili. Doar femelele care au pui mici reprezintă o excepție. Panda își marchează teritoriul prin decojirea copacilor. Uneori aceștia comunică prin diferite tonalități specifice lor. Urșii panda sunt vegetarieni, hrana lor fiind în proporție de 90% alcătuită din frunze și ramuri de bambus. Adulții pot mânca oriunde și orice, în jur de 11-15 kg pe zi. Ocazional, consumă și carne, dar acest lucru se întamplă foarte rar.

Elefantul (Elephantidae)

 Fac parte din categoria celor mai mari animale patrupede terestre, care la naștere cântăresc 100 kg. Perioada de gestație durează 20 - 22 de luni.

Cel mai în vârstă animal în captivitate a avut 86 de ani și a trăit în Taipei, Taiwan. Greutatea medie a unui elefant este de 2-5 tone, atingând o înălțime de 4 m. Recordul l-a atins un mascul din Damaraland, Namibia (1978) care a avut 4,21 m înălțime și o lungime de 10,39 m.

Acest mamifer uriaș a fost și este vânat de către braconieri pentru coarnele lor de fildeș foarte valoroase. Prezența unei trompe mari și flexibile, ca extensie a nasului și a buzei superioare.

Dimensiuni uriașe ( până la 4 m înălțime și masa de 5 t).

O piele dură, groasă, neacoperită cu păr, cu riduri.

Ureche externă mare și subțire.

Are 2 colți din fildeș.Elefantul poate consuma chiar și 225 kilograme de iarbă într-o singură zi și poate bea până la 136 litri de apă la o singură adăpare.

Cel mai mare colț de fildeș despre care s-a relatat vreodată a avut 3,1 m lungime și 105 kg.

Puii de elefant cântăresc mai mult de 100 kg și, la naștere, nu au fildeși. Aceștia le apar pe la vârsta de doi ani și cresc toată viața, atât la masculi, cât și la femele.• Grosimea pielii elefantului este intre 1 mm, pe zona urechilor si 3 cm pe spate. 

• Viteza maxima de alergare pe care o poate atinge un elefant este de 40 km/h.

• Un elefant adult mananca in medie 250 kg mancare pe zi.

• Un elefant bea aproximativ 200 l de apa si urineaza in medie 50 l de urina.

• La nastere, puiul de elefant cantareste aproximativ 80 kg.

• Nou-nascutul de elefant, bea zilnic aproximativ 10 l de lapte.

• Elefantul este considerat a avea o memorie uimitoare, de aici venind si expresia “memorie de elefant”.

• Coltii elefantului pot cantari la maturitate pana la 100 kg si pot ajunge pana la lungimea de 3 m.

• Molarii unui elefant cantareste in jur de 5 kg si are o lungime de aproximativ 30 cm.

• Pe parcursul vietii unui elefant, toti dintii acestuia, exceptie coltilor de fildes, se schimba de 6 ori.

• Elefantul creste pe intreaga durata a vietii lui si traieste in medie 70 de ani.

Tigrul (Panthera tigris)

Tigrul (Panthera tigris) este o specie de mamifere răpitoare din familia felinelor, unul dintre cele patru specii ale genului Panthera, reprezentant al subfamiliei felinelor mari. Cuvântul "tigru" provine din grecescul "tigris" care, la rândul său, derivă din "tigri", cuvânt din persana veche, a cărui rădăcină "taig" înseamnă "rapid".

Tigrul este unul dintre cei mai mari răpitori de pe Pământ, cedând doar în fața ursului polar și a celui brun. Sunt recunoscute 9 subspecii ale tigrului, dintre care către începutul secolului al XXI-lea s-au păstrat doar șase — în total 4.000–6.000 capete; cea mai numeroasă este a tigrului bengal, a cărei populație alcătuiește aprox. 80% din populația totală a tigrilor.Cele mai multe date ce țin de evoluția speciei tigrului au fost obținute prin intermediul analizei rămășițelor pământești și a cercetărilor în domeniul filogeniei moleculare.

În baza analizelor cladogenetice s-a demonstrat că originea geografică a speciei se găsește în Asia de est.

Studierea osemintelor scoase la suprafață este dificilă din mai multe puncte de vedere. Descoperirile paleontologice nu sunt numeroase și sunt puternic fragmentate. Osemintele sunt expuse la poluare cu material genetic străin și, în genere, vechimea lor este greu de determinat.

Cele mai vechi rămășițe ale unui schelet de tigru au fost scoase la suprafață în nordul Chinei și în insula Java. Strămoșul tigrului, Panthera palaeosinensis (Zdansky, 1924), este destul de asemănător acestuia, fiind o felină de dimensiuni mai mici, care a viețuit în provincia Henan din China de nord de la sfârșitul pliocenului până la începutul pleistocenului. Situația taxonomică a acestei specii este, la moment, ambiguă.Aproximativ 2 milioane de ani în urmă, la începutul pleistocenului, tigrul era răspândit în estul Asiei, populând și insule precum Borneo și Palawan. Au fost scoase la suprafață, în număr mare, oseminte din pleistocen, în China, Sumatra și Java. În India, Altai și Siberia, tigrii n-au apărut decât la sfârșitul pleistocenului. 

De asemenea, au fost descoperite rămășițe ale unor așa-zise pisici mari, clasificate la tigri, în nord-estul extrem al Siberiei. Pe continentele americane n-au fost făcute niciun fel de descoperiri în ce privește tigrul.Conform analizelor anatomice comparative, dimensiunile medii ale tigrului s-au micșorat din pleistocen până în prezent (excepție face subspecia tigrilor siberieni). Acest fenomen este caracteristic mamiferelor din pleistocen și comunică despre scăderea bioproductivității sezoniere a mediului și/sau — în cazul răpitoarelor — despre micșorarea dimensiunilor medii ale prăzii. Oseminte din holocen au fost descoperite în insulele Java și Borneo. Băștinașii ultimei insule susțin că colții pe care îi dețin au fost ai unor tigri sălbatici pe care strămoșii lor i-ar fi ucis 4–7 generații mai înainte, deci tigrul în Borneo ar fi dispărut acum aprox. 200 de ani. Cea mai notorie dovadă este recenta descoperire a unui fragment de dinte într-o peșteră din partea malaeziană a insulei (Sarawak), printre sedimentele neolitice.

Datele molecularo-filogenice confirmă relațiile strânse de rudenie între speciile genului Panthera și demonstrează că tigrul s-a separat de linia ancestrală cu peste 2 milioane de ani mai devreme decât leul, leopardul și jaguarul.Tigrul este cea mai mare și mai grea felină, însă subspeciile diferă puternic ca dimensiuni și greutate. Cele continentale sunt mai mari decât cele insulare. Cele mai impunătoare sunt tigrul bengal (indian) și siberian (altaic). Masculii siberieni pot atinge 3,5 m în lungime, fără coadă, și până la 300 kg greutate. În mediu, masculii siberieni ating în lungime 190–220 cm fără coadă și 180–275 kg în greutate.

Lungimea corpului variază la diferite subspecii între 1,4 și 3,5 m, iar lungimea cozii — între 60 și 90 cm (110–115 cm la tigrii siberieni). Înălțimea ajunge până la 1,15 m. Un mascul adult cântărește, de obicei, de la 180 la 250 kg (masculii bengali în jur de 220 kg; bengalii din nordul Indiei și Nepal &mmdash; aprox. 235 kg). Femelele sunt mai mici decât masculii; la tigrii bengali și siberieni ele cântăresc 100–167 kg. Analizând toate subspeciile tigrului, găsim greutatea medie a masculilor de 180–200 kg, iar a femelelor — de 120–140 kg.Colții sunt destul de dezvoltați; lungimea lor poate atinge 8 cm. Incisivii servesc la separarea cărnii de os. Premolarii și molarii „foarfecă” și mestecă hrana. Limba lungă și flexibilă este dotată pe margini cu papile minuscule destinate separării cărnii de os și dezinfectării hranei. Aceasta are și funcția de igienă a blănii.

Coloritul variază de la roșcat la roșcat-brun; abdomenul, pieptul și partea ascunsă a labei sunt de culoare deschisă. La fel, nuanțe deschise are și interiorul urechii. 

Capul este acoperit de dungi întunecate — de la cafenii la negre. Forma lor și distanța dintre ele variază de la o specie la alta, dar majoritatea tigrilor au peste 100 de dungi.Colții sunt destul de dezvoltați; lungimea lor poate atinge 8 cm. Incisivii servesc la separarea cărnii de os. Premolarii și molarii „foarfecă” și mestecă hrana. Limba lungă și flexibilă este dotată pe margini cu papile minuscule destinate separării cărnii de os și dezinfectării hranei. Aceasta are și funcția de igienă a blănii.

Coloritul variază de la roșcat la roșcat-brun; abdomenul, pieptul și partea ascunsă a labei sunt de culoare deschisă. La fel, nuanțe deschise are și interiorul urechii. Capul este acoperit de dungi întunecate — de la cafenii la negre. Forma lor și distanța dintre ele variază de la o specie la alta, dar majoritatea tigrilor au peste 100 de dungi.Tigrul este o specie asiatică. Arealul său istoric (în prezent fragmentat în populații separate, în unele cazuri foarte îndepărtate unele de altele) se întinde pe teritoriul Orientului Extrem rusesc, Iranului, Afganistanului, Chinei, Indiei și a țărilor Asiei de sud-est, inclusiv insulele Sonde.

Arealul de viețuire se pare că s-a format în nordul Chinei acum cel puțin 2 milioane de ani în urmă, la începutul pleistocenului. Acum cca. 10 mii de ani tigrii au trecut Himalaya, populând, într-un sfârșit, tot teritoriul Indiei, peninsula Malacca, insulele Sumatra, Java și Bali. Peste câteva secole, arealul tigrilor a căpătat următoarele limite: 50° lat. N (Kazahstan), 50° long. E (nordul Iranului), 140° long. E (estuarul Amurului), 8° lat. S (insulele Sonde). Până în prezent, pe o mare parte a acestui teritoriu tigrii au fost exterminați; cele mai mari populații rămase viețuiesc în India și Indochina. Numai în perioada anilor 1995–2005 arealul tigrului s-a micșorat cu 40%, astfel încât în prezent el nu populează decât 7% din arealul inițial.

Tigrii populează regiuni cu landșafturi foarte diferite: păduri tropicale umede, mangrove, desișuri de bambuc, savane, semideșerturi, regiuni stâncoase sterpe și taiga. Nu populează zone muntoase cu altitudinea de peste 3.000 m.Tigrii vânează singuri, utilizând două tehnici de vânătoare: furișarea către pradă și statul la pângă. Prima o folosesc mai mult iarna, iar a doua — vara. De obicei urmăresc prada sau o așteaptă pe cărări sau la adăpătoare. Urmărindu-și prada, au grijă să nu stea în calea vântului. Se deplasează atent, cu pași mici, uneori de-a bușilea. Ajungând la o distanță destul de mică, ei se reped la victimă și o prind din urmă executând sărituri foarte lungi. Atunci când stau la pândă, ei așteaptă răbdători ca prada să se apropie și atunci sar din ascunziș luând-o prin surprindere.

Dacă dă greș, tigrul își urmărește prada nu mai mult de 100–150 m. Deși e un animal masiv, poate dezvolta 60 km/h pe aproape orice suprafață.

Pe copitatele mari le apucă de gât, după care le asfixiază sau le rupe gâtul, lăsându-le să sângereze din carotidă și/sau venele jugulare. Îi ajută foarte mult colții lungi de 8 cm. Pentru animalele mici tigrii depun mai puțin efort. Pe ele le ucid fracturându-le coloana vertebrală sau una din extremități.

În timpul vânătorii, tigrul poate sări până la 5 m în înălțime și până la 9–10 m în lungime.

Prada și-o duce în dinți sau în spate. Poate alerga cu 100 kg pe spate, iar cu 50 kg în dinți poate sări până la 2 metri înălțime. Prada mai mare o târăște pe pământ; uneori aceasta poate fi de 6-7 ori mai grea decât însuși tigrul.

Un tigru poate ucide un om cu o singură lovitură de labă.

Tigrii nu au din instinct abilitatea de a vâna, ci și-o formează luând lecții de la mama lor.Masculii sunt poligami. Împerecherea are loc în lunile decembrie–ianuarie. În regiunile slab populate, o femelă este urmărită de un singur mascul. Dacă masculi sunt mai mulți, între aceștia uneori apar conflicte pentru dreptul de a se împerechea cu o femelă. Atunci când un mascul simte, după marcajele femelei, că aceasta e în călduri, el începe să se comporte diferit (comportamentul Flehmen), schimbându-și grimasa feței.

Tigroaica este capabilă de fecundare numai câteva zile pe an, timp în care împerecherea are loc de mai multe ori pe zi, însoțită de sunete puternice. Majoritatea femelelor nasc pentru prima oară la vârsta de 3–4 ani, iar perioada dintre două nașteri este de 2–3 ani. Gestația durează 97–112 zile, în medie 103 zile.

O tigroaică cu puiul său:

Tigroaica își aranjează culcușul în locuri greu accesibile: în peșteri, între pietre, în desișurile de trestii. Poate folosi una și aceeași ascunzătoare mai mulți ani la rând.

Tigrișorii se nasc în martie–aprilie, câte doi–patru, mai rar unul singur și încă mai rar câte cinci–șase. În primele zile sunt absolut neajutorați, au greutatea de 1,3–1,5 kg, și încep să vadă în jurul celei de-a șaptea zi. Primele 6 săptămâni se hrănesc doar cu laptele mamei. Aceasta nu-i permite tatălui să se apropie, de frică că acesta nu-i va recunoaște și-i va mânca. La 8 săptămâni tigrișorii sunt capabili să iasă din culcuș și să-și urmărească mama. Devin independenți la 18 luni, dar rămân cu mama până la vârsta de 2–3 ani, uneori până la 5 ani.

O dată deveniți independenți, femelele rămân aproape de teritoriul mamei, în timp ce masculii străbat distanțe lungi în căutarea unui teritoriu; dacă sunt puțini tigri în regiune, ei ocupă un teritoriu liber, iar dacă nu, sunt nevoiți să cucerească teritoriul altor masculi. Femelele ating maturitatea sexuală la 3–4 ani, iar masculii la 4–5 ani. O femelă poate aduce pe lume 10–20 tigrișori pe tot parcursul vieții, din care circa jumătate mor de mici. Tigrul trăiește până la 26 de ani.

Leul

Leul este un mamifer din familia Felidae. Leul mascul poate fi recunoscut ușor datorită coamei sale și poate cântări până la 250 kg. Femelele sunt mult mai mici, cântărind până la 150 kg. Leii trăiesc in jur de 20 ani. Leii sunt animale carnivore care trăiesc în grupuri de familii, consistind în femele înrudite, puii de ambele sexe, și un mascul neînrudit, care se împerechează cu femelele adulte. Familia:Leul își protejează familia în momentele în care este atacată. De aceea, leul se poate numi și un iubitor de familie. Femelele se ocupă cu vânatul, în timp ce masculii apără și mențin frontierele teritoriului. Masculii sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. Cu toate că este cunoscut ca "regele junglei", leul este un animal care trăiește în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa. Chiar și așa, este o specie în pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcuri naționale din Tanzania și Africa de Sud. Ultimul rămas al familiei leului asiatic (Panthera leo persica), care în vechime trăia din Grecia până în India, trăiește în Pădurea Gir din nord-vestul Indiei. Aproximativ 300 lei trăiesc într-un sanctuar din statul Gujarat.

Leii au dispărut din Grecia, ultimul loc în care mai trăiau în Europa până în anul 100 e.n., dar populații semnificative au rămas în nordul Africii până la începutul secolului XX.

Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și cavaleriei. Apar până și în arta Chinei, deși nu au trăit niciodată acolo. Nici un alt animal nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori. În arta epocii pietrei, în special în picturile rupestre, se întâlnesc frecvent desene reprezentând lei.

Ursul Polar (Ursus maritimus)

Ursul polar (Ursus maritimus) este un urs alb care trăiește în zonele nordice înghețate ale Oceanului Artic, fiind cel mai mare animal de pradă întâlnit pe uscat. Durata vieții sale este de 35-40 ani.Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 300-600 kg la masculi și 150-300 kg la femele, înălțimea la 1,8 m și lungimea la 3 m. Are o blană de culoare albă. Ghearele mari și puternice sunt capabile să doboare adversarii naturali. Are un strat de grăsime sub piele, care îl ajută să se protejeze împotriva frigului, această caracteristică fiind întâlnită și la alte animale din tundră. Este un înotător excelent. Corpul acestora este asemanător cu cel al unui urs maro. Capul poate ajunge la peste 40 cm lungime, cu circumferința de aproximativ 30 cm. Au buze extensibile, dinii sunt mai mici ca la celelalte specii, dar mai ascutiți, gâtul mai puternic. Au buze extensibile adica nu sunt atașate de gingii și pot culege fructe mici, iar unii le pot coji. Au mirosul bine dezvoltat. Simte prada de la 30 de km depărtare. Urechile sunt mici, externe, dar au auzul bine dezvoltat. Culoarea blănii este albul, dar poate fi galbuie sau gri în timpul verii. Însa explicația științifica a culorii lor este că firele de păr, incolore, sunt goale în interior ca fibrele optice și conduc razele ultraviolete spre pielea lor neagră, unde sunt absorbite. Este foarte calduroasă, iar temperatura corpului rămâne neschimbată atunci când este foarte frig. Sistemul lor de încalzire este foarte eficient (în părul blănii se gasesc canalicule microscopice pline cu aer care asigură o izolare termică excelentă) și de aceea uneori se tavalesc prin zăpada pentru a se racori. Labele din fața sunt folosite pentru înot fiind mari și membranate pentru a asigura propulsia. Cele posterioare au rol de cârmă. Prezintă gheare neretractibile. Picioarele sunt mai mari decât la ceilalți urși (22 de cm lațime) și au păr pe tălpi și ventuze pentru a le conferi stabilitate pe gheață. Pe uscat nu aleargă atât de repede ca rudele sale. În apa atinge 10 km/h vâslind doar cu labele posterioare, iar scufundat poate să stea până la 5 minute. Precum oamenii se deplasează atingând solul cu călcâiele, dar și cu talpa și pot adopta o poziție bipeda ceea ce îi avantajează atunci când trebuie să observe pericolele, să caute hrana sau sa lupte. Inaltimea unui urs polar este de 1,6 m. Adultii cantaresc intre 300 si 600 kg. Pot ajunge la o lungime de 2,5 m. Femelele sunt mai mici cântărind 150-300 kg și având 1,8-2 m lungime.Ursul polar este răspândit în ținutul artic.Ursul polar se întâlnește în mediul polar arctic și anume apele Oceanului Arctic, dar și uscatul înconjurător. Polul Nord poate fi considerat tundră și taiga (Oimiakon și Verhoiansk) și nu climat polar datorită limitei climatice de iarnă mai joase cu 10oC decât în Antarctica. Temperatura aici este cuprinsă între -20oC și -40oC, iar vara ajungând la peste 0oC.

 Precipitațiile sunt în jur de 100-300 mm/an. De asemeni apar cicloni. Vara are loc topirea gheții. Ziua durează 5 luni, iar ultima lună este semiîntuneric. În sud, unde este mai uscat, apare solul cu stepă polară (tufe mici, mușchi, lichieni, ierburi). Aceasta atrage urșii polari. Dar locul preferat de urșii polari este calota glaciară din Oceanul Arctic deoarece aici sunt mamifere marine.

În apa oceanică viața este mai abundentă decât pe continent. Aici gasesc ușor hrana constând în foci. Ei călătoresc spre nord sau spre sud 1 000 km când calota glaciară începe să se topească în căutarea hranei.

Supraviețuirea acetuia este pusă în pericol după cum au anunțat oamenii de stiința de către încălzirea globală. Deja calotele glaciare au început să se topească, gheața este mai puțina cu aproape 50% decât acum 60 de ani. Una dintre soluțiile propuse a fost transportarea apei în aceste zone și transformarea ei în gheța. Este un animal protejat prin lege, țari precum Norvegia, Canada, Danemarca au interzis vânarea acestora din 1960.Ursul polar este aproape în întregime carnivor, consumând în special pui de focă, precum și diferite cetacee și pinipede. În principal vânează lângă malul mării, pe calotele de gheață de pe insulele arctice.Ursul polar este un puternic vânător de foci (Pusa hispida).Este cel mai mare carnivor dintre toate speciile de urși, dar și cel mai perseverent și răbdător. Are un plan de atac excelent: se așază lângă o copcă ore in șir așteptând ca focile să iasă.O lovitură puternică îi aduce ursului o masă gustoasă, iar focii îi aduce, din păcate, o moarte rapidă.Primăvara este anotimpul când aceștia își caută perechea și poate parcuge zeci de kilometri pentru a găsi o ursoaică fără pui. Perioada de împerechere este din martie până în iunie. Gestația durează 195-265 zile.

 Femela începe construcția adăpostului pentru pui începand cu luna octombrie. Ea sapă un gang lung de câțiva metri continuat cu o peșteră adâncă de 2 metri, lăsând și o ieșire spre sud pentru a nu fi înfundate cu zăpadă de viscolele din nord. Femelele nasc în medie doi pui. Puii sunt nascuți cu ochii închisi și au o blană deasă. Ei cântăresc aproape 600 de grame. Ursoaica va petrece 10 zile în apropierea vizuinii pentru ca puii să se adapteze la clima rece. în aprilie vin în contact cu clima și mediul. Bârlogul este loc de adăpost pentru ei deoarece temperatura poate atinge +20oC. Puii rămân cu mama 2 sau 3 ani. Ei ajung la maturitatea sexuală la 5-6 ani. Rata mortalitații la pui este estimată ca fiind cuprinsă între 10-30%.

Cerbul Carpatin

Cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervidae) este un mamifer ierbivor din categoria rumegătoare, paricopitate (Artiodactyla). Familia Cervidae cuprinde circa 45 de specii, din care se mai pot aminti căprioara, renul și elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată, cu un accentuat dimorfism sexual.Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180-300 kg, iar ciutele între 80-150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20-30 cm, fără rozete.Longevitatea cerbului este apreciată în libertate la cca 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii. În perioada împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un brahnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun și văzul suficient de bun.Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină și malul mării.Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate agricol.

 Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate.Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse fac și râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea vițeilor.Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. Trofeele neconvenționale sunt "perlele" (canini reduși), părul din coamă, „crucea Hubertus”. Vânătoarea se face cu carabină cu glonț de la calibrul 7 mm în sus. Perioada optimă de vânătoare este perioada boncănitului. Metodele de vânătoare sunt la pândă și dibuitul, cu sau fără chemătoare (boncănitoare). Împușcarea „la goarnă” este interzisă de lege. Selecția masculilor se face după aspectul extern general al coarnelor, după criteriile stabilite în cazul tuturor cervidelor.

Vulpea

Vulpea, mamifer carnivor, cu numele științific Vulpes crucigera, este încadrată sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot etc.

Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la galben-cenușiu). Se vorbește, ca urmare, de existența a trei varietăți de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală și vârful cozii albicioase, iar părțile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se încrucișează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspândită) și cărbunăreasă (cu pieptul, gâtul, abdomenul și vârful cozii cenușii sau negru-cenușiu și picioarele negre). Există însă și varietăți intermediare, în multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăți de câini.Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă cca 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului, fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.