Calul Nonius

Nonius este o rasă de cai autohtonă, originară din Imperiul Habsburgic, unde a fost creată în secolul XIX. Este o rasă caracterizată prin talie mare și culoare dominantă neagră. În prezent se mai găsesc în număr redus în România, la herghelia din Izvin, Timiș și la Mezohegyes în Ungaria. Numele nonius provine din limba maghiară.

Calul Frizon

Calul frizon este o rasă cabalină din Frizia, Țările de Jos.

Este un cal greu, folosit inițial pentru tracțiune. În Evul Mediu a fost calul preferat al cavalerilor datorită puterii sale.

A apărut încă de pe vremea Imperiului Roman, fiind un cal preferat chiar de Iulius Caesar. Alte izvoare ale vremii atestă această rasă pe teritoriul tribului germanic al Frizonilor, în partea de N-V a imperiului, unde erau crescuți pentru puterea și grația lor.

Pe măsura trecerii timpului, rasa frizonă a suferit schimbări, fiind influențată genetic de alte rase din estul Europei, fiind încrucișat și cu caii andaluzi. Pe măsură ce numărul războaielor a diminuat, caii din rasa frizonă nu au mai avut o căutare atât de mare, numărul lor diminuând considerabil. Din fericire, caii frizoni au fost salvați de olandezi care i-au folosit în cursele de trap pe distanța de 325 de metri, în secolele XVIII-XIX fiind denumiți Harttraber.

Rasa frizonă a fost înregistrată oficial în 1879 însă în anul 1913 mai existau doar 2 armăsari de rasă pură în nordul Țărilor de Jos. Olandezii au conștientizat riscul dispariției acestei rase magnifice și au luat măsuri de urgență pentru reproducerea conștientizată și reconstituirea rasei. Încă din secolul XX toate exemplarele frizon au fost înscrise în Dratchtenben a Het Friesh Paarden Stambook pentru a ține o evidență a acestor mamifere superbe.

Caii frizoni excelează în școala înaltă de dresaj, fiind folosiți mai ales la spectacole/parade datorită aspectului lor impunător.

Aspectului său impresionant a făcut ca această rasă cabalină (la fel ca și calul andaluz) să apară în multe filme precum Ladyhawke, Masca lui Zorro, Interviu cu un vampir, Simț și sensibilitate, Emma, 300, Eragon sau Arthur.

Calul Arab

Calul arab este un o rasă de cai care are reputația de a fi inteligent și rezistent. Este una dintre cele mai vechi rase de cai, existând dovezi arheologice care atestă existența unor cai asemănători celui arab încă de acum 4,500 de ani.

Arabul s-a dezvoltat într-un climat deșertic, fiind apreciat de beduini, aceștia aducândul adesea în cortul familiei pentru adăpost. Această relație strânsă cu oamenii i-a format un temperament bun, maleabil. Însă a fost utilizat și pentru războaie, fiind agil și iute.

Calul Andaluz (Pura Raza Española sau cal spaniol)

Calul andaluz (Pura Raza Española sau cal spaniol) este una dintre cele mai pure si mai vechi rase de cai. Face parte din grupa cailor iberici, respectiv a celor baroci si prvine din regiunea spaniola Andaluzia.

Profilul clasic al acestui cal este gatul convex, care se potriveste cu corpul sau gratios, si totodata musculos. Din cauza simetriei echilibrate a proportiilor sale nobile, care se apropie de perfectie, a fost folosit secole la rand de sculptorii europeni ca model pentru sculpturi ecvestre.

Din cauza aspectului sau impresionant si a aptitudinilor exceptionale sale la dresaj, andaluzul (la fel ca si calul frizian) apare in multe filme , precum Gladiatorul, Masca lui Zorro sau Stăpânul Inelelor.

In ciuda dimensiunilor sale medii, este un animal puternic. Strămoșul său (calul iberic) a fost folosit de Alexandru cel Mare și de Romani. A fost folosit în război de multe ori, printre altele de William I al Angliei la Bătălia de la Hastings si Hernán Cortez și conchistadorii săi la cucerirea Americii.

Fiind un animal puternic, disciplinat și de încredere, a fost rasa favorită a regilor. Are un temperament docil si era calul preferat la curtile regale in epoca baroca in Europa.

Excelează în școala înaltă de dresaj, fiind de asemenea folosiți la corride (rejoneo) și la ferme în patria lor (Doma Vaquera). Calul este inca o raritate in lume (numarul acestora nu depaseste 30,000 de exemplare in lume), si chiar in Spania este considerat un animal de lux utilizat in principal pentru spectacole.

Este foarte inteligent și învață rapid, fiind folosit mai ales la spectacole și parade.

Filozoful si maestrul de echitatie grec Xenofon scria despre calul iberic in Tratatul despre călărie din 400 I.d.Hr., care e valabil si astazi: "Din cauza unor cai ca acestia vor aparea chiar si zei si eroi si barbatii care stiu sa lucreze bine cu ei vor parea magnifici!"

In 1667, Ducele de Newcastle scria: "Daca este ales cu grija, este cel mai nobil cal din lume, cel mai frumos care poate exista. Are un spirit maret, mare curaj si este docil; are cel mai mandru trap, cel mai eminent galop, si e cel mai bland si sensibil dintre cai, si este cel mai adecvat dintre toti pentru un rege in ziua triumfului acestuia!"

Calul Ahaltechin

Ahaltechin (sau Ahaltekin, Ahal-Tekin, în limba turkmenă Ahal-Teke) este un cal de mărime mijlocie, atestat de peste două milenii în zonele de semideșert ale Kazahstanului și Turkmenistanului (în deșertul Karakum) și din apropierea Mării Caspice. Creșterea rasei ahaltechin continuă preponderent în fostele republici sovietice din Asia.

Aspect: Este o rasă ușor de recunoscut și foarte elegantă, cu gabarit perfect format, ochi expresivi și urechi mari. Ahaltechin are pilozitate fină, inclusiv coama, corp lung și puternic. Copitele îi sunt foarte puternice.

Înălțime: 1,40-1,50 m.

Coama: cal recunoscut pentru coama lui foarte mătăsoasă, cu luciu metalic.

Característici: rasă este robustă, cu temperament și rezistență mare. Mulțumită flexibilității, ahaltechinul este apreciat și folosit în probele dificile ale echitației, la sărituri și în cursele de galop.

Ahaltechin este una dintre cele mai rare și vechi rase de cai din lume. Energia și rezistența la temperaturi foarte ridicate sunt deosebite. În 1935, caii ahaltechin au reușit să ducă la bun sfârșit, în 84 de zile, o călătorie de la Așhabad la Moscova, pe o distanță de 2.580 mile, din care 600 de mile prin deșert, în mare parte distanța fiind străbătută fără apă. Aceste date logistice nu au fost egalate până în prezent.

Cursele de cai ahaltechin sunt foarte populare în Turkmenistan. Turkmenii folosesc pentru hrănirea cailor o dietă foarte bogată în proteine, bazată pe lucernă uscată, căcărează de oaie, ouă, orz și quatlame (un fel de prăjiturele din cocă prajită). Noaptea, caii sînt acoperiți cu pături groase pentru a-i proteja de frigul tipic noaptea în deșert. Păturile sunt folosite și pentru a-i feri de soare după amiaza.

Rasa ahaltechin este folosită în cursele de distanță lungă, însă în Rusia este folosită și în concursurile de sărituri și dresaj clasic.

Calul (Equus caballus)

Calul este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus.

Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, Familia Ecvideelor. Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț. Este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum de carne.Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoșul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul ierbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada eocenă, cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea perioadă era Hyracotherium numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.

În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.

Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.Faza următoare de evoluție a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani. Acest strămoș al calului era mai mare, înălțimea la grebăn (umăr) fiind de 60 cm, spinarea mai puțin încovoiată, gâtul, picioarele și botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete.

În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare și cu craniul mai lung decât forma precedentă.

În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la hrănire cu frunze și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la care în evoluția dinților, apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi și pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă.

Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinți mai lungi ca predecesorii lui.Urmașul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete, calcă numai pe vârfurile lor; dinții capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiției actuale a calului.

Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre care și varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiție rezistentă.

În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani.

Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul și măgarul. Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11 luni.

Oaie Domestică (Ovis aries)

Oaia domestică (Ovis aries) este o specie de mamifere rumegătoare, copitate, domesticite, crescute pentru lână, piele, carne și lapte, având cea mai largă distribuire în lume dintre animalele domestice, putând fi găsite în aproape toate țările lumii.Oaia domestică, cea mai comună specie a genului Ovis, descinde foarte probabil din specia de muflon sălbatic din sudul central și sud-vestul Asiei.

Oile sunt animale copitate, având copita despicată în două.

Ele sunt animale rumegătoare, cu dinții incisivi superiori lipsă și cu un stomac cu patru compartimente-vezi artiodactil.

Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt masive și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.

Oile au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5 m, având o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75-200 kg. În sălbăticie animalele sunt alergători sprinteni și cățărători.

Au fost create peste 800 de rase de oaie domestică. Rasele sunt adaptate de la deșert la condițiile tropicale.

Oile oferă

piele și lână pentru îmbrăcăminte și covoare.

carne de miel, de oaie și de berbec

lapte pentru băut, pentru brânză și alte produse lactateRasele de lână

Aproape jumătate din populația de oi este crescută pentru lână. Aceste oi sunt adaptate la condițiile semiaride și sunt caracterizate de dimensiuni medii, cu capacitatea de a produce mari cantități de fibre de lână, având diametru de maximum 20 micrometri. În număr mare în Australia, Noua Zeelandă, America de Sud și vestul Statelor Unite, cele mai multe oi din acest tip aparțin rasei merinos, care își are originea în zona mediteraneană și s-a concentrat în Spania. Oricum, rasa a fost modificată și adaptată la condițiile din diferite țări, și diferitele subtipuri sunt combinate de obicei cu numele țării în care trăiesc, de exemplu merinos australian. Rasa Rambouillet, similar cu merinosul, este cealaltă rasă majoră a oii cu lână fină.

Rasele de carne

Oaia de carne se regăsește în rasele cu lână medie sau lungă. 15 % din populația globală de oi este crescută pentru carne. Între rasele cu lână de dimensiuni medii se numără rasele Suffolk, Hampshire, Shropshire, Southdown, Dorset, Isle-de-France, Cheviot, și Oxford; iar cele cu lână lungă sunt rasele Leicester, Lincoln, Cotswold, și Romney Marsh.Oaia nordică cu coadă scurtă, similară cu cea cu lână de dimensiuni medii, se găsește în principal în Scandinavia. Aceste oi formează 3 % din populația de oi din lume și sunt caracterizate de înalte rate ale reproducerii. Ele sunt în prezent folosite experimental, la scară redusă, în Statele Unite, la încrucișarea cu alte specii pentru a crește numărul de miei născuți.

Oaia cu coadă grasă

Aceste oi sunt numite așa fiindcă pot depozita mari cantități de grăsime în coadă și în regiunea crupei. Ele sunt crescute în principal pentru capacitatea de a produce lapte superioară altor rase; lâna lor, oricum este aspră, grosolană, fiind folosită în principal la confecționarea de covoare. Oaia cu coadă grasă se găsește în principal în regiunile extrem de aride ale Africii, în Orientul Mijlociu și Asia și reprezintă 25 % din populația totală de oi. Principalele rase sunt Awassi, Bakhtiari, Karakul, și Karamon. Pieile mieilor nou-născuți din rasa Karakul sunt folosite la manufacturarea așa-numitelor haine de blană persană.

Oile păroase

În ansamblu, oile domestice sunt mult mai lânoase decât suratele lor sălbatice, dar anumitor rase le lipsește lâna și sunt acoperite de păr. Ele se găsesc în regiunile tropicale și sunt folosite pentru carne. Între speciile acestui tip se numără oaia cu burtă neagră Barbados, oaia persană cu capul negru și rasa Peliquey.

Pisica Domestică

Pisica domestică  este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae. Este asociată cu oamenii de peste 9500 ani și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.

 Pisica este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă). Există multe rase de pisici.Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosite de către egipteni pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii.Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).Simțul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”.

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.

Ciobănesc German

Ciobănescul german este o rasă de câine care se presupune că a apărut prin domesticirea lupului. Considerația are în vedere asemănările aspectului general. Literatura de specialitate menționează folosirea acestui câine din vremuri străvechi de către ciobanii germani, rasa prezentând variabilitate mare sub raportul însușirilor morfologice de la o regiune la alta, adaptânduse condițiilor de climă și climaterice fie modificându-și talia, viteza de mișcare pentru zonele de câmpie, fie având o talie mai mare pentru cei cu origine montană. S-a constatat că au existat împerecheri numeroase între câinii ciobănești și lup, descendenții fiind domesticiți și utilizați pentru pază.

"Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea se constată aceeași neuniformitate a materialului biologic până la expoziția din anul 1899 de la Karlsruhe, unde s-a constituit "Asociația câinilor Ciobănesc german". Inițiatorii și promotorii acestei asociații au fost A. Meyer, căpitan de cavalerie, și Max von Stephanitz, care a fost ales și primul președinte al forului nou constituit.Ciobănescul german este răspândit la ora actuală aproape în întreaga lume fiind preponderent utilizat pentru pază și protecție dar și pentru alte activități având în vedere calitățile pe care le are. Constituția sa este robustă, cu oase puternice, personalitate fizică și psihică bine conturată. Capul este mare, dar proporționat, cu formă ușor alungită spre trufă, fără a fi ascuțit. Fruntea este lată, ușor convexă, cu stopul lin, botul puternic, cu buzele ce se închid foarte corect. Maxilarele puternice, cu dinți masivi, ce se închid în "foarfecă". Ochii migdalați, au dimensiuni medii, formă ușor oblică, privire vioaie și inteligentă. Urechile sunt potrivit dezvoltate, purtate vertical, cu vârfurile relativ ascuțite și foarte mobile. Trunchiul este lung cu greabănul ușor evidențiat, cu spatele și șalele relativ drepte, dar oblice antero-posterior, coastele bine arcuite, lungi și oblice, flancurile scurte. Crupa este lungă, ușor oblică, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt drepte, paralele, cu osatura puternică, proporționale cu dezvoltarea corpului. Chișița trebuie să fie de lungime medie, puternică și mobilă. Mobilitea chișiței este extrem de importantă la acestă rasă, deoarece contribuie la elasticitata și rezistența în alergare. Labele membrelor sunt mici, de formă rotundă și bine închise,cu falange bine arcuite, unghii scurte și puternice. Coada este stufoasă și lungă, purtată arcuit și în jos, cu ultima vertebră ajungând la încheietura jaretului sau chair mai jos. Părul la această rasă poate fi lung, scurt, sau mijlociu și aspru. Culoarea este extrem de variată, fiind acceptată o gamă largă de nuanțe și culori, dintre ele: culoarea neagră sau neagră cu desen carcteristic, nuanțe maronii, roșcate, galben, gri-fier, cenușiu, lupie sau chiar albă.

Caracterul: câinele este docil, atașat până la moarte de stăpân. Este ușor de educat pentru că marea lui plăcere este să facă pe placul stăpânului. Este liniștit și ușor de abordat, înțelegător și încrezător în stapân. Este un cavaler care vă va însoți pretutindeni cu eleganță, echilibrat afectiv, foarte ager, iute și cu reacții tipice câinilor de pază și protecție. Se adaptează rapid situațiilor neprevăzute. Educarea lui necesită fermitate din partea stăpânului, dar nu suportă tratamentele dure sau brutale. Hrana este specifică carnivorelor, rația va fi stabilită conform activității zilnice.În acest sens se impune menționarea că acestă specie nu valorifică resturile menajere sau alimente cu conținut ridicat în celuloză. Alimentele utilizate sunt de origine animală și vegetală. Dintre cele de origine animală: carnea de vită, găină, gâscă, pui, oaie si miel(în cantități nu foarte mari), mai puțin carne de porc, (aceasta se recomandă totuși ca adaos la hrana câinilor cu munci grele, sau pază îm medii cu temperaturi scăzute, în cantități reduse și sub control medical); Subprodusele de abator, organele, oasele sub formă de praf, laptele și derivatele lui, ouăle, grăsimile animale cu excepția șoricului de porc, care este interzis, deoarece la nivelul ficatului poate produce alergii și în cele din urmă leziuni grave. Carnea de pește se poate administra dezosată. Carnea de vânat este acceptată în alimentația ciobănescului german. Alimente de origine vegetală: orezul, pâinea, pastele făinoase, fâina de cereale, grâul, arpacașul, morcovii, cartofii, zahărul, salata, spanacul, fasolea verde, țelina, prazul, uleiurile vegetale. Se pot include pasta sau tocătura, conservele, mezelurile deși nu sunt recomandate în mod special. Nu se recomandă fasolea uscată, varza și conopida, iar cartoful se va administra fără să constituie un component de bază. Ocazional câinele poate consuma fructe, mere, pere, prune, struguri, caise, acesta se pot adăuga cu succes la fierberea mâncării, dar nu în cantitate mare. Este de preferat ca hrana administrată să fie bine fiartă, pentru a ajunge la stadiul de terci, iar rația obișnuită să conțină atât produse din carne, cereale, legume, lactate, ouă și uneori fructe. Zaharurile și produsele zaharose trebuiesc administrate cu prudență producând carii dentare și obezitate. Hrana poate fi administrată în două tainuri, dimineața și seara, dimineața administrându-se 60% din cantitatea totală. Hrănirea femelelor care alăptază se va face în trei tainuri îmbogățindu-se alimentația în săruri și vitamine.