Baby Panda Twins

De Vorba Cu Ursul

Albatrosul Călător Sau Albatrosul Urlător, (Diomedea Exulans)

Albatrosul călător sau Albatrosul urlător, (Diomedea exulans), este o pasăre marină zburătoare, asemănătoare cu pescărușul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare albă, cu aripile lungi, înguste și negre la vârf. Ea este cea mai raspândită pasăre de mare din familia Diomedeianelor care locuieste in zona Oceanului Antarctic. Albatrosul călător este cel mai răspândit membru al Diomedeanelor, si este una dintre cele mai cunoscute si mai mult studiate specie de pasăre din lume.Albatrosul călător are cea mai mare deschidere a aripilor dintre toate păsările existente, deschiderea aripilor fiind de 251-350 cm (8,2-11,5 picioare). Exemplarul cu cea mai mare deschidere a aripilor a măsurat 3,7 m (12 picioare). Datorită deschiderii mari a aripilor, pasărea este capabilă sa stea in aer mai multe ore fără sa bată din aripi. Lungimea corpului este de 107-135 cm (3,5-4,4 picioare), femelele fiind ușor mai mici decât masculii. Penajul diferă cu vârsta, juvenilii având o culoare ciocolatie. Cu cât îmbătrânesc, cu atât culoarea penajului devine mai albă. Adultii au un corp alb cu aripi de nuanță albă și neagră. Masculii au penajul mai alb decat femelele. Albatrosul călător este cel mai alb din complexul specilor albatrosului călător, celălalte specii având mai multă nunață de maro și albastru pe aripi și pe corp, asemănânduse cu Albatroșii călători imaturi. Ciocul are o nuanță de roz, la fel ca și piciorele.Sunt păsări de grup și au o sumedenie de semne de recunoaștere de la țipete și fluierat la grohăieli și bătăi de cioc. Când curtează își deschid aripile, își mișcă capul și bat din cioc în timp ce scot zgomote. Au o durată de viață de aproximativ 23 de ani.Se hrănesc cu pești mici, crusacee și resturi de animale care plutesc pe apă, mânând câteodată atâta de mult că devin incapabili sa mai zboare, odihnindu-se fără ajutor pe apă. Au obiceiul sa urmărească vapoarele pentru resturi. Au capacitatea sa facă scufundari puțin adâci.Albatrosul călător, în timpul imperecherii se retrag pe insule din oceanul antarctic si depun un singur ou de culoare albă cu pete si are o mărime de aproximativ 10 cm (3,9 in) lungime. Depun aceste ouă în perioada 10 Decembrie și 5 Ianuarie în cuibul lor, care constă într-o scobitură construită din vegetație si túrbă ce are o lățime de apoximativ 1 metru și o adâncime de aproximativ o jumătate de metru. Icubatia dureaza 11 săptămâni și amândoi părinți sunt implicați. Sunt specii monogame, deobicei pentru viață. Adolescenții nu încep împerecherea până la vârsta de 11-15 ani. Aproximativ 30% din juvenili supraviețuiesc.

Albatrosul călător, se împerechează in Insulele Crozet, Insulele Kergeulen, Insulele Printului Edward si Insulele Macquarie si in oceanul antarctic intre 28° to 60°.Marinarii obișnuiau să captureze aceste păsări datorită oaselor lungi din aripi pe care le prelucrau apoi in pipe de tabac. Primii exploratori s-au bucurat de compania albatroșiilor în întunecata lor singurătate. Albatrosul obișnuiește sa urmărească un vapor pentru mai multe zile, nu pur și simplu din spate, însă învârtindu-se în cercuri în jurul vaporului fără să amerizeze. El își continuă nestingherit zborul fie prin furtună cât și prin vreme moderată.

Colibri Sau „Pasărea Muscă”

Colibri sau „Pasărea muscă” face parte din familia Trochilidae. o famile numeroasă cu peste 400 de specii răspândite numai în cele două Americi din Alaska până în Țara de Foc, de pe țărmul mărilor până în munții înalți acoperiți cu zăpadă. Insă cele mai multe specii trăiesc în regiunile tropicale din America de Sud.Colibrii sunt cele mai mici păsări din lume ele măsoară între 5 cm și 20 cm, ceea ce ar fi de la mărimea unui bondar la cea a unui lăstun. Ele au un cioc subțire de lungimi diferite, sunt singurele care se pot deplasa în zbor spre înapoi, păsările din această grupă au mușchii pectorali bine dezvoltați ei ating 30 % din greutatea totală a păsării. Limba lor este modificată lungă asemănătoare cu cea a ciocănitoarelor, fiind tubuloasă și bifurcată la capăt.

 Datorită modului lor specific de hrană care constă mai ales din nectarul florilor, zborul lor se aseamănă mai mult cu cel al fluturilor de noapte cu regim de hrană asemănător. Aripile acestor păsări se articulează mobil numai la umăr, în timp ce articulația brațului cu antebrațul rămân fixe. Poziția aripilor în zbor este aproape paralelă cu corpul ca la insecte, spre deosebire de celelalte păsări la care poziția aripilor față de corp este aproape perpendiculară. Frecvența mare a bătăilor din aripi (8-12 bătăi pe secundă pentru speciile de păsări mai mari, 20-25 pentru cele mijlocii și până la 100 pentru cele mai mici) face ca zborul păsării să fie vibrat, și ca pasărea să se deplaseze cu o iuțeală mare și în același timp să-și poată schimba brusc direcția de zbor în toate direcțiile, sau să stea pe loc ca un elicopter. Penajul păsării colibri este mai des ca la păsările acvatice această caracteristică îi asigură o rezistență redusă a aerului produsă de procesul de frecare în zbor. Aripile au forme variabile în funcție de specie, însă la toate speciile primele remige primare sunt foarte lungi. La fel și forma cozii este în funcție de specie variabilă. Picioarele păsării sunt scurte, comparativ cu alte păsări sternul, carena și inima (pulsul poate atinge 1000/minut) în raport cu mărimea ei sunt bine dezvoltate. Penajul este dens tare solzos cu un colorit metalic strălucitor. Păsările colibri prezintă un dimorfsm sexula accentuat. Pasărea colibri are dușmani puțini, ele fiind agresive atacând cu ciocul lor ascuțit chiar specii mult mai mari ca ele. Puii nidicoli cresc în cuiburi construite ingenios.Hrana constă din polen, nectar precum și din insecte, arahnide, ceea ce face ca reproducția lor să fie legată în bună parte de perioada de înflorire a plantelor melifere. Ele asigurând și polenizarea asemenea insectelor a plantelor melifere. In lipsa hranei la temperaturi scăzute cad într-o stare de amorțire, revenindu-și la reîncălzirea timpului. Speciile nordice migrează distanțe mari.*Colibriul de ametist (Lampornis elemenciae) (mărime 13 cm),

*Colibriul uriaș (Patagona gigas) (16 cm),

*Colibriul cu spadă (22 cm),

*Colibriul cu coadă de rândunică (19 cm),

*Zâna bondarilor (Acestura bombus) (6 cm),

*Colibriul cioc-de -vultur (Eutoxeres aquila) (13 cm),

*Colibriul cu coadă încovoiată (Loddigesia mirabilis) (12 cm),

*Colibriul de topaz (Topaza pella) (9 cm).

Pisica Domestică

Pisica domestică  este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae. Este asociată cu oamenii de peste 9500 ani și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.

 Pisica este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă). Există multe rase de pisici.Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosite de către egipteni pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii.Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).Simțul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”.

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.

Cerbul Carpatin

Cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervidae) este un mamifer ierbivor din categoria rumegătoare, paricopitate (Artiodactyla). Familia Cervidae cuprinde circa 45 de specii, din care se mai pot aminti căprioara, renul și elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi și culoarea brun-roșcată, cu un accentuat dimorfism sexual.Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) și, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce. Ca ordin de mărime, masculii au greutăți cuprinse între 180-300 kg, iar ciutele între 80-150 kg. Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta și vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La viței, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20-30 cm, fără rozete.Longevitatea cerbului este apreciată în libertate la cca 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturii. În perioada împerecherii masculul mugește, bocănește sau boncăluiește. Speriat, are un brahnit nazal, ca de altfel și femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun și văzul suficient de bun.Cerbul se adăpostește în zonele cu păduri întinse, care cuprind porțiuni de poieni sau luminișuri cu izvoare, care le oferă liniște și posedă surse de hrană. Este întâlnit și la câmpie, destul de des, acoperind, cel puțin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină și malul mării.Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porțiune de tulpină subțire la plantele erbacee și ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri și uneori scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze și ierburi uscate, precum și plante verzi din terenurile cultivate agricol.

 Ghinda și jirul constituie hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca așternut sau nutreț pentru vite), suculente (nutrețuri provenite din plante cu tuberculi și din rădăcinoase) și concentrate.Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse fac și râsul și ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiți tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea vițeilor.Sezonul de vânătoare este cuprins între 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi, iar pentru ciute se termină mai târziu, la 15 februarie. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu o parte din acesta. Trofeele neconvenționale sunt "perlele" (canini reduși), părul din coamă, „crucea Hubertus”. Vânătoarea se face cu carabină cu glonț de la calibrul 7 mm în sus. Perioada optimă de vânătoare este perioada boncănitului. Metodele de vânătoare sunt la pândă și dibuitul, cu sau fără chemătoare (boncănitoare). Împușcarea „la goarnă” este interzisă de lege. Selecția masculilor se face după aspectul extern general al coarnelor, după criteriile stabilite în cazul tuturor cervidelor.

Ciobănesc German

Ciobănescul german este o rasă de câine care se presupune că a apărut prin domesticirea lupului. Considerația are în vedere asemănările aspectului general. Literatura de specialitate menționează folosirea acestui câine din vremuri străvechi de către ciobanii germani, rasa prezentând variabilitate mare sub raportul însușirilor morfologice de la o regiune la alta, adaptânduse condițiilor de climă și climaterice fie modificându-și talia, viteza de mișcare pentru zonele de câmpie, fie având o talie mai mare pentru cei cu origine montană. S-a constatat că au existat împerecheri numeroase între câinii ciobănești și lup, descendenții fiind domesticiți și utilizați pentru pază.

"Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea se constată aceeași neuniformitate a materialului biologic până la expoziția din anul 1899 de la Karlsruhe, unde s-a constituit "Asociația câinilor Ciobănesc german". Inițiatorii și promotorii acestei asociații au fost A. Meyer, căpitan de cavalerie, și Max von Stephanitz, care a fost ales și primul președinte al forului nou constituit.Ciobănescul german este răspândit la ora actuală aproape în întreaga lume fiind preponderent utilizat pentru pază și protecție dar și pentru alte activități având în vedere calitățile pe care le are. Constituția sa este robustă, cu oase puternice, personalitate fizică și psihică bine conturată. Capul este mare, dar proporționat, cu formă ușor alungită spre trufă, fără a fi ascuțit. Fruntea este lată, ușor convexă, cu stopul lin, botul puternic, cu buzele ce se închid foarte corect. Maxilarele puternice, cu dinți masivi, ce se închid în "foarfecă". Ochii migdalați, au dimensiuni medii, formă ușor oblică, privire vioaie și inteligentă. Urechile sunt potrivit dezvoltate, purtate vertical, cu vârfurile relativ ascuțite și foarte mobile. Trunchiul este lung cu greabănul ușor evidențiat, cu spatele și șalele relativ drepte, dar oblice antero-posterior, coastele bine arcuite, lungi și oblice, flancurile scurte. Crupa este lungă, ușor oblică, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt drepte, paralele, cu osatura puternică, proporționale cu dezvoltarea corpului. Chișița trebuie să fie de lungime medie, puternică și mobilă. Mobilitea chișiței este extrem de importantă la acestă rasă, deoarece contribuie la elasticitata și rezistența în alergare. Labele membrelor sunt mici, de formă rotundă și bine închise,cu falange bine arcuite, unghii scurte și puternice. Coada este stufoasă și lungă, purtată arcuit și în jos, cu ultima vertebră ajungând la încheietura jaretului sau chair mai jos. Părul la această rasă poate fi lung, scurt, sau mijlociu și aspru. Culoarea este extrem de variată, fiind acceptată o gamă largă de nuanțe și culori, dintre ele: culoarea neagră sau neagră cu desen carcteristic, nuanțe maronii, roșcate, galben, gri-fier, cenușiu, lupie sau chiar albă.

Caracterul: câinele este docil, atașat până la moarte de stăpân. Este ușor de educat pentru că marea lui plăcere este să facă pe placul stăpânului. Este liniștit și ușor de abordat, înțelegător și încrezător în stapân. Este un cavaler care vă va însoți pretutindeni cu eleganță, echilibrat afectiv, foarte ager, iute și cu reacții tipice câinilor de pază și protecție. Se adaptează rapid situațiilor neprevăzute. Educarea lui necesită fermitate din partea stăpânului, dar nu suportă tratamentele dure sau brutale. Hrana este specifică carnivorelor, rația va fi stabilită conform activității zilnice.În acest sens se impune menționarea că acestă specie nu valorifică resturile menajere sau alimente cu conținut ridicat în celuloză. Alimentele utilizate sunt de origine animală și vegetală. Dintre cele de origine animală: carnea de vită, găină, gâscă, pui, oaie si miel(în cantități nu foarte mari), mai puțin carne de porc, (aceasta se recomandă totuși ca adaos la hrana câinilor cu munci grele, sau pază îm medii cu temperaturi scăzute, în cantități reduse și sub control medical); Subprodusele de abator, organele, oasele sub formă de praf, laptele și derivatele lui, ouăle, grăsimile animale cu excepția șoricului de porc, care este interzis, deoarece la nivelul ficatului poate produce alergii și în cele din urmă leziuni grave. Carnea de pește se poate administra dezosată. Carnea de vânat este acceptată în alimentația ciobănescului german. Alimente de origine vegetală: orezul, pâinea, pastele făinoase, fâina de cereale, grâul, arpacașul, morcovii, cartofii, zahărul, salata, spanacul, fasolea verde, țelina, prazul, uleiurile vegetale. Se pot include pasta sau tocătura, conservele, mezelurile deși nu sunt recomandate în mod special. Nu se recomandă fasolea uscată, varza și conopida, iar cartoful se va administra fără să constituie un component de bază. Ocazional câinele poate consuma fructe, mere, pere, prune, struguri, caise, acesta se pot adăuga cu succes la fierberea mâncării, dar nu în cantitate mare. Este de preferat ca hrana administrată să fie bine fiartă, pentru a ajunge la stadiul de terci, iar rația obișnuită să conțină atât produse din carne, cereale, legume, lactate, ouă și uneori fructe. Zaharurile și produsele zaharose trebuiesc administrate cu prudență producând carii dentare și obezitate. Hrana poate fi administrată în două tainuri, dimineața și seara, dimineața administrându-se 60% din cantitatea totală. Hrănirea femelelor care alăptază se va face în trei tainuri îmbogățindu-se alimentația în săruri și vitamine. 

Vulpea

Vulpea, mamifer carnivor, cu numele științific Vulpes crucigera, este încadrată sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot etc.

Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la galben-cenușiu). Se vorbește, ca urmare, de existența a trei varietăți de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală și vârful cozii albicioase, iar părțile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se încrucișează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspândită) și cărbunăreasă (cu pieptul, gâtul, abdomenul și vârful cozii cenușii sau negru-cenușiu și picioarele negre). Există însă și varietăți intermediare, în multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăți de câini.Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă cca 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului, fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Fazanul (Phasianus colchicus) sau „Fazanul de vânătoare”

Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul auriu cu pene pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este albăstrui cu reflexe verzui. Femela are penajul de culori mai spălăcite de nuanțe galben cu cenușiu. In prezent se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe câmpuri cu terenuri cultivate, unde consumă de obicei o hrană de natură vegetală, iar noaptea se retrag în pădure dormind în arbori. Este o pasăre poligamă (un cocoș având 5 -6 găini), sedentară, care nu migrează iarna ci numai în căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 - 15 ouă verzui sau brune pe care le clocește din aprilie până în iunie timp de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a menține constant efectivul de păsări există în prezent crescătorii de fazani, puii eclozionând în incubatoare.Fazanul comun Este originar de pe malul estic al Marii Negre, find adus în Europa de greci și romani. Este mai mic la corp decît fazanul gulerat și cel mongolic, și spre deosebire de aceștia, nu are guler alb. Culoarea generală este mai închisă - pe cap și gît - verde metalic, batînd în albastru, în rest fondul este roșu închis și aripile brune - verzui. Coada prezintă dungi transversale închise. Fazanul comun este mai puțin prolific decît celelate 2 subspecii, dar este cu mult mai rezistent, necesitînd îngrijiri reduse din partea omului.

Fazanul gulerat Este originar din extremitatea de est a Chinei, fiind adus în Europa în prima jumatate a secolului 19. Cum arată și numele, fazanul are un guler alb, care la spate este mai îngust și în fața de regula întrerupt. Spatele este brun deschis, supracodalele albastrui, iar coada mai deschisă - galbenă cenușie. Caracteristica îi este culoarea în general mai deschisă. Fazanul gulerat este mai mare la corp, ouă mai de timpuriu și se preteaza foarte bine la creșterea artificială în tarcuri. În natura este mai greu adaptabil, în primul rînd datorită culorii sale mai deschise, care îl expune răpitoarelor. Cere ocrotire și îngrijire mai intense decît fazanul comun, altfel dispare.

Fazanul mongolic A fost adus în Europa, pentru prima dată, în jurul 1900, în Anglia. Originar din centrul Asiei ( Turkmenistan ). Este cel mai mare fazan din România, cocoșul atingînd 1,5 kg sau și mai mult.. Capul și gîtul îi sunt de culoare verde - bronz, pieptul bronzat. Culoarea generală îi este mai închisă decît la cel gulerat și mai deschisă decît la cel comun. Gulerul alb nu este continuu ci în forma de semiluna pe fiecare latură a gîtului. Se caracterizează printr-o mare rezistență la excesele climaterice, fiind originar dintr-o regiune cu clima excesiv continentală. Destul de prolific.

O subspecie des întilnită în România este fazanul tenebros ( tenebrosus ) sau fazanul verde închis. Acesta este confundat de multe ori cu fazanul japonez, însa acesta din urmă are o nuanță verzuie și este mai mic la corp. Între tenebros și fazanul de vînătoare se produc încrucișări, încît pe terenul de vînătoare se pot întilni "tenebroși" de diferite intensitați în ceea ce privește culoarea închisă.Glasul cocoșului de fazan este un țipăt, care poate fi auzit seara cînd se urcă în arbori pentru dormit, dimineața în zori cînd coboară, ori de cîte ori se consideră amenințați de vreun pericol și în perioada de împerechere. Femela scoate și ea un ticăit ușor, iar în copac se urca fără să dea glas. Dintre simțuri cel mai dezvoltat pare a fii văzul, apoi auzul. Localizarea fazanului în teren depinde de anotimpuri. Primăvara cînd vegetația începe să se ridice și să ofere adapost, fazanul iese la cîmp, la început la culture de păioase și mai tîrziu în porumbiști. Cînd porumbul se usucă și frunzele încep să facă zgomot la adierea vîntului, fazanul iese și caută ierburile uscate, grupurile de mărăcini, desurile, etc. Toamna cînd cîmpul este dezgolit fazanul se retrage din nou la adăpostul pădurii, iar în lipsa acestuia în stufărișuri, culturi de protecție și orice vegetație care îi poate oferi adăpost. Manifestă o slabă fidelitate față de locul unde a crescut.