Veverița

Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă.

Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veverițe.Familia Sciuridae (a veverițelor), aparține ordinului Rodentia și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veverița de copac, veverița terestră, marmota, veverița zburătoare, popândău și câinele de preerie (Cynomys). Veverițele sunt indigene în America, Eurasia și Africa și au fost introduse de om în Australia. Veverițele au apărut în Eocen, aproximativ 40 milioane ani în urmă. Veverițele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte și cu rozătoarele Dormice.Cea mai răspândită specie, veverița gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântărește aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriței constă în: alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure. Trăiește aproximativ 6 ani.

Veverița roșcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriței roșcate este în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta este albă și are o coada lungă. Această specie de veveriță se găsește și în România. Hrana principală este alcătuită din semințe și conuri de pin sau de brad.

Veverița dungată (Tamias striatus), trăiește în America de Nord.

Cea mai mică specie de veveriță cunoscută trăiește în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.

Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriță cunoscută. Corpul și coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal.

Veverițele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriță se nasc golași și orbi, având greutate între 30 și 50 de grame fiecare.

Rândunelele

Rândunelele sunt o familie de păsări migratoare din ordinul Passeriformes, cuprinzând aproximativ 19 genuri și peste 75 de specii. Caracteristic păsărilor din această familie este faptul că prind insectele cu care se hrănesc din zbor. Ele sunt răspândite pe tot globul cu excepția Noii Zeelande. Pot bea apă zburând razant cu oglinda apei. Majoritatea speciilor își construiesc cuibul din pământ pe zidurile clădirilor sau pereții peșterilor, săpate în maluri sau în scorburile copacilor.Ele sunt zburătoare excelente mulțumită formei aripilor și a corpului aerodinamic. Ciocul este scurt, fiind larg deschis în timpul zborului. Speciile din această familie au o coadă lungă bifurcată și picioare mici puțin dezvoltate.Genuri și specii:

Pseudochelichon,

Pseudochelidon eurystomina,

Pseudochelidon sirintarae,

Neochelidon,

N. tibialis,

Alopochelidon,

A. fucata,

Stelgidopteryx,

Tachycineta,

T. bicolor,

Notiochelidon,

Atticora,

Progne,

P. subis,

Riparia,

R. riparia lăstunul,

Petrochelidon,

P. rufigula,

P. perdita,

P. spilodera,

P. fuliginosa,

P. nigricans,

Psalidoprocne,

Cheramoeca,

Ch. leucosternus,

Pseudohirundo,

Ps. griseopyga,

Phedina,

Ptyonoprogne,

Pt. rupestris,

Hirundo,

H. rustica,

H. daurica,

H. aethiopica,

H. smithii,

H. nigrita,

H. megaensis,

Delichon,

D. urbica,

Tachycineta,

T. thalassina.

Porc Mistreț

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un animal sălbatic, mamifer și omnivor, în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munții Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia (harta alăturată este imprecisă, incluzând ca arie de răspândire și zonele ocupate de specii înrudite, cum ar fi pecarul). În România populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile Carpaților. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Scroafa fată 4-6 purcei. Este vânat pentru trofeu și pentru carne. Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Mistrețul este strămoșul porcului domestic.

Oaie Domestică (Ovis aries)

Oaia domestică (Ovis aries) este o specie de mamifere rumegătoare, copitate, domesticite, crescute pentru lână, piele, carne și lapte, având cea mai largă distribuire în lume dintre animalele domestice, putând fi găsite în aproape toate țările lumii.Oaia domestică, cea mai comună specie a genului Ovis, descinde foarte probabil din specia de muflon sălbatic din sudul central și sud-vestul Asiei.

Oile sunt animale copitate, având copita despicată în două.

Ele sunt animale rumegătoare, cu dinții incisivi superiori lipsă și cu un stomac cu patru compartimente-vezi artiodactil.

Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt masive și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.

Oile au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5 m, având o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75-200 kg. În sălbăticie animalele sunt alergători sprinteni și cățărători.

Au fost create peste 800 de rase de oaie domestică. Rasele sunt adaptate de la deșert la condițiile tropicale.

Oile oferă

piele și lână pentru îmbrăcăminte și covoare.

carne de miel, de oaie și de berbec

lapte pentru băut, pentru brânză și alte produse lactateRasele de lână

Aproape jumătate din populația de oi este crescută pentru lână. Aceste oi sunt adaptate la condițiile semiaride și sunt caracterizate de dimensiuni medii, cu capacitatea de a produce mari cantități de fibre de lână, având diametru de maximum 20 micrometri. În număr mare în Australia, Noua Zeelandă, America de Sud și vestul Statelor Unite, cele mai multe oi din acest tip aparțin rasei merinos, care își are originea în zona mediteraneană și s-a concentrat în Spania. Oricum, rasa a fost modificată și adaptată la condițiile din diferite țări, și diferitele subtipuri sunt combinate de obicei cu numele țării în care trăiesc, de exemplu merinos australian. Rasa Rambouillet, similar cu merinosul, este cealaltă rasă majoră a oii cu lână fină.

Rasele de carne

Oaia de carne se regăsește în rasele cu lână medie sau lungă. 15 % din populația globală de oi este crescută pentru carne. Între rasele cu lână de dimensiuni medii se numără rasele Suffolk, Hampshire, Shropshire, Southdown, Dorset, Isle-de-France, Cheviot, și Oxford; iar cele cu lână lungă sunt rasele Leicester, Lincoln, Cotswold, și Romney Marsh.Oaia nordică cu coadă scurtă, similară cu cea cu lână de dimensiuni medii, se găsește în principal în Scandinavia. Aceste oi formează 3 % din populația de oi din lume și sunt caracterizate de înalte rate ale reproducerii. Ele sunt în prezent folosite experimental, la scară redusă, în Statele Unite, la încrucișarea cu alte specii pentru a crește numărul de miei născuți.

Oaia cu coadă grasă

Aceste oi sunt numite așa fiindcă pot depozita mari cantități de grăsime în coadă și în regiunea crupei. Ele sunt crescute în principal pentru capacitatea de a produce lapte superioară altor rase; lâna lor, oricum este aspră, grosolană, fiind folosită în principal la confecționarea de covoare. Oaia cu coadă grasă se găsește în principal în regiunile extrem de aride ale Africii, în Orientul Mijlociu și Asia și reprezintă 25 % din populația totală de oi. Principalele rase sunt Awassi, Bakhtiari, Karakul, și Karamon. Pieile mieilor nou-născuți din rasa Karakul sunt folosite la manufacturarea așa-numitelor haine de blană persană.

Oile păroase

În ansamblu, oile domestice sunt mult mai lânoase decât suratele lor sălbatice, dar anumitor rase le lipsește lâna și sunt acoperite de păr. Ele se găsesc în regiunile tropicale și sunt folosite pentru carne. Între speciile acestui tip se numără oaia cu burtă neagră Barbados, oaia persană cu capul negru și rasa Peliquey.

Râsul Carpatin

Râșii sau lincșii este un grup al celor patru specii de feline sălbătice de mărime medie. Toate sunt considerate să facă parte din genul Lynx, dar unele autorități le clasifică să facă parte din genul Felis[1], cărui îi aparține pisică sălbatică și pisică de casă. Caracalul, numit uneori râsul african sau râsul persian este considerat facând parte din genul Felis.

Din toate patru specii de lincși, doar râsul iberic (L. pardinus) a fost evaluat la lista roșie a IUCN că specia amenințată critic. Celelalte, în ciuda faptului că au fost vânate în mod necontrolat în secolele XIX și XX rămân să fiu afară de pericol de dispariție la nivelul mondial, fiind totuși amenințate în unele țări.

Statutul în care se găsesc toate speciile de lincși este foarte vartiat. Râsul carpatin, râsul roșu și râsul canadian sunt prezentate de populații destul de mari pentru a asigura continuitatea specii. Râsul iberic este pe cale de dispariție, doar 84-143 lincși de această specie mai trăind în Spania. Prezența râșilor în Portugalia este incertă.

Râșii carpatini trăiesc în multe arii ale Europei și Asiei, ceea ce a rezultat în a doua denumire a lor – râșii eurasiatici. Toata populația de această specie este estimată la 55.000 de indivizi, din care majoritatea trăiește în Rusia. În țările Europei Centrale, de-a lungul Carpațiilor, există o populație mare dar amenințată, izolată și nestabilă a acestor feline. În afară Rusiei, cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001. Încercări de a reintroduce râsul au avut loc în Slovenia și Elveția.

Lincșii canadieni (numiți și polari) se pot găsi în partea septentrională a Americii de Nord, mai ales în Canada și Alaska, dar și în restul Statelor Unite ale Americii. În ciuda vânătorilor, râsul canadian în Canada nu este amenințat de oameni, reținând majoritatea arealului său. În Statele Unite este pe cale de dispariție. S-a încercat fără succes reintroducerea specii în statul New York în anile '80. O altă încercare, terminată cu succes, a avut loc în 2002 în Colorado.

În părțile centrale și meridionale ale Americii de Nord există o mare populație a râșilor roși. Ei trăiesc pe aproape întreg teritoriu al Statelor Unite, în afară regiunii de centru-est. În Canada, se le pot găsi în partea de sud, părasită mai înainte de lincși canadieni. Se raportează și existența populației în Mexic. Nu sunt amenințate nicăieri, chiar dacă lipsesc datele exacte despre numărul indiviziilor în Mexic.Râșii au măsura asemanătoare cu cea a câinelui. Au între 70 și 150 cm de lungime, cu coadă relativ scurtă — de 5-25 cm. Vârful cozii la toate speciile este de obicei negru, iar în vârful urechilor sunt smocurile de peri negri, ceea ce deosebește lincșii de alte felide. Culoarea perilor este diversificată și depinzând de specia și condițiile climatice, variază între castaniu și bej sau chiar alb. De asemenea, toți râșii au perii albi la piept, pântece și partea interioară a gambelor. Greutățile maxime raportate se găsesc între 50 și 58 kg, dar în mod normal reprezentanții niciunei specii nu depășesc ponderea de 30 kg. Ca toate altele felide, râșii au gheare ascuțite și retractile care ajung lungimea de 4-6 cm. Lincșii trăiesc aproxmiativ 20 ani.

Cele mai mari sunt lincșii carpatini, având 80-150 cm de lungime și 18-30 kg de pondere. Urmează cei iberici, cu 85-120 cm și 13-25 kg și ambele specii americane care au aceleași valori de lungime (70-120 cm) și de greutate (9-15 kg).

Râșii mici sunt uneori confundați cu pisicile sălbatice în ciuda faptului că acestea sunt genuri separate.Toate speciile de lincși sunt carnivore, prădătoare și teritoriale, iar arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km², însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza activității umane. Se pot le găsi mai ales în păduri din regiuni muntoase, dificil accesibile, bogate în vânatul potențial. Râșii sunt capabili să se cațăre dar de obicei vânează la nivelul pământului. Râșii nu acceptă vulpile și pisicile sălbatice în compania lor și le îndepartează, reprezentând comportamentul ostil față de ele. Râșii sunt activi noaptea.

Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simțe primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada oe care nu a putut-o mânca.

Râsul roșu:

Râșii se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce lor permite să atace prada pe neașteptate. Pot și sări la o distanță de 4-6 metri în orice direcție. Auzul și mirosul lincșilor sunt foarte dezvoltate. De asemenea, ca majoritatea pisicilor, râșii pot vedea bine seara și noaptea.Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de zile, depinzând de specia, după care se nasc 2-4 pui, orbi pentru două săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni. Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere. Este foarte dificil de observat obiceiuri de împerechere ale lincșilor din diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc.

Girafă

Girafa este cea mai înaltă din toate speciile de animale. Masculii pot avea 4,8 - 5,5 m înălțime și o greutate de 900kg. Numele ei provine din arabă și înseamnă cea mai înaltă dintre toate.

Originară din Africa, girafa este înrudită cu familiile: Cervidae și Bovidae, dar aparține altei familiei, Giraffidae, care cuprinde doar girafa și ruda ei cea mai apropiată okapi

Girafele sunt faimoase datorită gâtului lor extrem de lung (care le permite să ajungă la frunzele cele mai înalte și mai fragede din arbori) și picioarelor anterioare care sunt mai lungi și mai mari decât cele posterioare. Structura osoasă a gâtului nu este diferită de cea a altor mamifere, neavând vertebre în plus, dar fiecare din cele șapte oase este mai lung. În plus are coarne mici acoperite cu piele (ossicoarne)

Există multe modificări specifice ale structurii girafei, care au evoluat aparte comparativ cu a altor mamifere, în special sistemul circulator. Inima girafei trebuie să pompeze o presiune sangvină practic dublă ca a multor alte mamifere mari pentru a putea menține fluxul sanguin normal. În partea superioară a gâtului girafei, există un sistem complex de regulare a presiunii sângelui care previne excesul acestuia când girafa coboară capul să bea.

Vasele sangvine din partea inferioară a picioarelor sunt supuse unei presiuni foarte mari. Girafa are o piele groasă și strânsă pe extremitățile inferioare ale picioarelor, care menține presiunea extravasculară ridicată, semănând ca funcție cu costumul unui pilot de avion supersonic.

Majoritatea sunetelelor pe care girafa îl emite cu ajutorul plămânilor săi enormi nu poate fi auzit de urechea umană, întrucât girafele comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor.

Limba de culoare neagră, foarte lungă (circa 45 de cm), îi permite să-și curețe urechile. Are două coarne și o creastă osoasă datorită dezvoltării excesive a oaselor frontale și nazale. Gura este diferită de cea a altor rumegătoare, buza superioară nu este tăiată ca la cămile, are o forma mai ascuțită. Are un sistem care îi permite să deschidă și să inchidă fosele nazale în mod voluntar, protejându-le de prf.

Blana este de culoare galbenă, cu pete de culoare mai închise sau mai deschise, petele de pe gât sau picioare sunt mai mici.

Girafele trăiesc în grupuri de 20-30 exemplare, la tinerețe, la bătrânețe caută singurătarea.Perioada de gestație la girafă este între 14 și 15 luni; naște un singur pui. Girafa naște în picioare iar sacul embrionar nu se rupe cand fătul cade pe sol. Girafele nou născute măsoară 1,8m. La puține ore după naștere , puiul de girafă poate alerga și nu se deosebește de cel care are o săptămână. Oricum în primele două săptămâni stau mai mult așezate și păzite de mama lor. Girafele adulte sunt prea mari pentru majoritatea carnivorilor, dar exemplarele mai tinere pot fi atacate de majoritatea carnivorilor : lei, leoparzi, hiene și câini sălbatici. Puiul devinde independend după 18 luni. Doar 25-50% dintre ei vor ajunge adulți, având o medie de viață de 20 și 25 ani.Regimul alimentar al girafei este în acord cu fizicul; mănâncă frunzele arborilor folosind limba. Cele care traiesc în în sudul Africii preferă ramurile și frunzele care au spini. Când mănâncă alimente proaspete și suculente pot sta mult timp fără apă, dar în epoca de secetă parcurg mai multi kilometri pentru a bea apa din lacuri sau bălți. Alimentul favorit al girafei este Acacia, o specie de arbore care crește în savana, este un animal care alege mult mâncarea când poate să aleagă. Dar daca nevoia o cere ,nu are probleme în a se adapta la alte alimente. De asemenea consumă alte specii de arbori și iarbă. Pentru a bea sau a mânca iarbă , girafa trebuie să se aplece si se așează într-o poziție vulnerabilă.

Limba girafei cât și aparatul digestiv sunt adaptate să digere vegetale cu spini, pe care le digeră fără nici un tip de probleme. Girafele petrec 16-20 ore pe zi alimentându-se și dacă au pui, o pot face și în perioada cea mai călduroasă din zi cand animalele de pradă sunt inactive. Poate ajunge să mănânce și 65 kg de vegetale. Girafa la fel ca vaca, este un animal rumegător, are 4 stomacuri și digestia este asemănătoare celorlalte rumegătoare (digestia are nevoie de mult timp).

Păunul Asiatic (Pavo cristatus)

Păunul asiatic (Pavo cristatus) este o pasăre din familia fazanilor (Phasianidae), ordinul Galliformes. Păunul asiatic sau păunul albastru poate fi considerat o pasăre decorativă, masculul are un aspect morfologic deosebit când coada este deschisă în formă de evantai. In prezent păsările trăiesc și sub fomă domestică răspândite pe tot globul.In forma sălbatică păunul populează unele ținuturi din India, Pakistan și Sri Lanka, unde trăiește în cârduri mari, preferând regiunele deluroase și luminișurile în apropiere de apă din pădurea ecuatorială. Păunul poate fi văzut și în parcuri, deoarece este o pasăre sedentară care preferă să nu-și părăsească locul.Păsările pornesc în căutare de hrană dimineața devreme și seara în timpul amurgului, hrana lor fiind constituită din șerpi tineri, ele sunt foarte prețuite în India, deoarece consumă și cobrele tinere.

Din punct de vedere al aspectului morfologic are penajul frumos colorat. Masculul este albăstrui-siniliu pe piept și gât, brun dechis pe aripi, penele din coadă sunt foarte lungi, având pe ele un desen multicolor, desen numit „ochi de păun”. Femele sunt mai puțin colorate, la ele predomină culoarea brun-deschis.In timpul împerecherii masculii își răsfiră penele cozii într-un evantai. Aceasta fiind un mijloc vizibil de marcare a revirului său în timpul perioadei de reproducție. De îngrijirea puilor se ocupă numai femela.Păunul a fost adus ca pasăre decorativă deja cu 4000 de ani în urmă în bazinul mediteran. Păunul este pasăre mitologică, în Grecia, India și Sri Lanka. Păunul a fost servit ca delicatesă în Egiptul Antic, sau în Roma Antică.

Balenele

Balenele fac parte din subordinul Mysticeti ai ordinului Cetacea. Balenele sunt simultan cele mai mari animale și cele mai mari mamifere din lume.

Balenele au apărut acum aproximativ 50 de milioane de ani. Strămoșii lor erau animale de uscat, care prin adaptarea treptată la mediul marin, au suferit pierderea perechii de picioare posterioare, crearea unei caudale, respectiv transformarea perechii de membre anterioare în înotătoare. Balenele sunt animale blânde, inteligente, care se hrănesc cu microorganismele din ocean.Familia Balaenopteridae:

*Sunt balene brăzdate, cu următoarele specii:

*Balaenoptera musculus - balenă albastră

*Balaena physalus - balenă cu înotătoare

*Balaena borealis

*Balaena endeni - balena Bride

*Megaptera novaeanglianae - balenă cu cocoașă

*Balaena acutorostrata.Fanoanele

Balenele au dezvoltat în cursul evoluției lor niște formațiuni numite fanoane, care le permit să se hrănească cu plancton. Acestea se termină prin niște prelungiri în formă de perie, care funcționează ca o sită. Astfel, din tonele de apă vehiculate prin gură, ele rețin doar planctonul. Diferite specii de balene și-au dezvoltat propriile tipuri de fanoane, astfel încât acestea să rețină componente diferite ale planctonului. Acesta este o modificare adaptativă care le permite să nu intre în competiție pentru sursele de hrană. Cataceele care au fanoane lungi și subțiri, ca de exemplu balena albastră, rețin din apă microcrustaceele. Balenele care se hrănesc mai mult la suprafața apei, au nevoie de fanoane mai mari. În aceasta categorie intră balena de Groenlanda și balena de Vizcaya. Capul balenei este foarte mare și puternic, pentru a putea suporta greutatea fanoanelor și volumul imens de apă care trebuie filtrat pentru a reține hrana.În ciuda dimensiunilor uriașe, balenele nu consumă foarte multă hrană. Datorită conformației corporale menite să economisească energia, ele nu au nevoie să mănânce cantități prea mari. Se hrănesc cu mici organisme și plancton. Aceasta este cea mai bogată sursă de hrană pentru aceste mamifere marine.Odată la 2-3 ani balenele nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte. În timpul nașterii, femela mamă este înconjurată de câteva moașe, care vor ajuta noul născut să se mențină la suprafață pentru a respira.

Zebrele

Zebra este reprezentată de trei variante de animale care face parte din specia calului (Equidae) ordinul imparicopitate, (Perissodactyla). Astfel este varianta:Zebra Grevy (Equus grevyi)

Zebra de stepă (Equus quagga)

Zebra de munte (Equus zebra).

     Zebrele sunt considerate drept cei mai vechi reprezentanti ai genului Equus, care este la originea unor animale cu forme si aspecte variate, precum asinii si caii salbatici. Evolutia acestui grup de mamifere erbivore, care poseda un numar impar de degete la picioare (de aici vine si numele ordinului, Perissodactyla, din care mai fac parte rinocerii si tapirii), este destul de bine cunoscuta datorita numeroaselor resturi fosile pe care paleontologii le-au avut la dispozitie. Pe baza lor, acestia au putut sa descifreze nu numai succesiunea in timp a animalelor, dar si modificarile mediului care au impus transformarea lor.

     Stramosii indepartati ai cailor si zebrelor au trait atat in Eurasia, cat si in America. Cei din Lumea Veche sunt cunoscuti sub numele de Hyracotherium, in timp ce formele americane apartineau genului Eohippus. Erau animale de dimensiunile unei vulpi actuale, avand membrele anterioare terminate cu patru degete acoperite cu copite, iar cele posterioare numai cu trei degete. Traiau in zone impadurite si se hraneau cu lastarii tufisurilor. In perioada Miocena insa, acum 29.000.000 de ani, suprafetele acoperite de paduri s-au micsorat, fiind inlocuite de stepe deschise, cu o bogata vegetatie de graminee. Hrana abundenta a inlesnit dezvoltarea si diversificarea Equidelor. Formele noi care au aparut (Mesohippus, Pliohippus), pentru a scapa mai usor de atacul animalelor de prada, s-au transformat treptat, au devenit mai inalte, datorita alungirii picioarelor care , in final, au ramas cu un singur deget functional, cel mijlociu, terminat cu o copita cornoasa. Deplasandu-se in viteza, ele migrau adesea la mari distante, in cautarea pasunilor.

Incrucișări dintre zebre și cai au dat naștere la zebroide o variantă intermediară între zebră și cal, ca și zebrule care sunt o încrucișare între zebră și măgar. Zebrele sunt foarte greu de domesticit și nu vor deveni niciodată animale de călărie.Locul lor de origine este tot continentul african, în nordul continentului fiind deja în perioada antică exterminată. Cea mai răspândită variantă este zebra de stepă, care trăiește în savanele din Sudan și Etiopia de Sud, Africa de Est până în Africa Sudică de Vest. Zebra Grevy trăiește în regiunile cu tufișuri aproape uscate și savane este răspândită în Africa de Est, Kenia, Etiopia și Somalia. Zebra de munte trăiește pe un areal geografic mult mai restrâns ca celelate două variante, fiind răspândită numai în regiunile mai înalte până la altitudinea de 2000 m deasupra n.m. regiuni situate în Namibia și Africa de Sud.

Rate salbatice, 23 martie 2011.

Animale Salbatice

Pasari salbatice din Romania

Ursul Panda (Ailuropoda melanoleuca)

 Este un mamifer de mărime medie. Ei nu întotdeauna au fost considerați urși, mulți cercetători considerându-i niște ratoni mari. Însă în urma unor teste genetice, ei au fost alăturați familiei Ursidae.Urșii panda sunt prezenți în China centrală.

Panda ajung în lungime pînă la 1,5 m și aproximativ 75 cm în înălțime. Masculii sunt cu 10-20% mai mari decât femelele. Masculii cântăresc până la 150 kg, iar femelele – până la 125 kg.

Panda este unul dintre speciile de urși care au cea mai lunga coadă, care ar putea ajunge pînă 4-6 cm lungime. Panda trăiesc de obicei, pînă la 25-30 de ani.Pui noi-nascuti ai ursilor panda cantaresc intre 3-5 kg. Masculii ajung să cântărească 86-124 kg și să măsoare 64-6 cm înălțime, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Puii ajung la maturitate în jurul vârstei de 4-6 ani. Panda se imperecheaza primavara, în lunile martie, aprilie, mai. Puii se nasc de obicei in august sau septembrie. Aceștia nu stau lângă mamă mai mult de 2 ani.

La fel ca majoritatea urșilor, și urșii panda sunt foarte sociabili. Doar femelele care au pui mici reprezintă o excepție. Panda își marchează teritoriul prin decojirea copacilor. Uneori aceștia comunică prin diferite tonalități specifice lor. Urșii panda sunt vegetarieni, hrana lor fiind în proporție de 90% alcătuită din frunze și ramuri de bambus. Adulții pot mânca oriunde și orice, în jur de 11-15 kg pe zi. Ocazional, consumă și carne, dar acest lucru se întamplă foarte rar.

Elefantul (Elephantidae)

 Fac parte din categoria celor mai mari animale patrupede terestre, care la naștere cântăresc 100 kg. Perioada de gestație durează 20 - 22 de luni.

Cel mai în vârstă animal în captivitate a avut 86 de ani și a trăit în Taipei, Taiwan. Greutatea medie a unui elefant este de 2-5 tone, atingând o înălțime de 4 m. Recordul l-a atins un mascul din Damaraland, Namibia (1978) care a avut 4,21 m înălțime și o lungime de 10,39 m.

Acest mamifer uriaș a fost și este vânat de către braconieri pentru coarnele lor de fildeș foarte valoroase. Prezența unei trompe mari și flexibile, ca extensie a nasului și a buzei superioare.

Dimensiuni uriașe ( până la 4 m înălțime și masa de 5 t).

O piele dură, groasă, neacoperită cu păr, cu riduri.

Ureche externă mare și subțire.

Are 2 colți din fildeș.Elefantul poate consuma chiar și 225 kilograme de iarbă într-o singură zi și poate bea până la 136 litri de apă la o singură adăpare.

Cel mai mare colț de fildeș despre care s-a relatat vreodată a avut 3,1 m lungime și 105 kg.

Puii de elefant cântăresc mai mult de 100 kg și, la naștere, nu au fildeși. Aceștia le apar pe la vârsta de doi ani și cresc toată viața, atât la masculi, cât și la femele.• Grosimea pielii elefantului este intre 1 mm, pe zona urechilor si 3 cm pe spate. 

• Viteza maxima de alergare pe care o poate atinge un elefant este de 40 km/h.

• Un elefant adult mananca in medie 250 kg mancare pe zi.

• Un elefant bea aproximativ 200 l de apa si urineaza in medie 50 l de urina.

• La nastere, puiul de elefant cantareste aproximativ 80 kg.

• Nou-nascutul de elefant, bea zilnic aproximativ 10 l de lapte.

• Elefantul este considerat a avea o memorie uimitoare, de aici venind si expresia “memorie de elefant”.

• Coltii elefantului pot cantari la maturitate pana la 100 kg si pot ajunge pana la lungimea de 3 m.

• Molarii unui elefant cantareste in jur de 5 kg si are o lungime de aproximativ 30 cm.

• Pe parcursul vietii unui elefant, toti dintii acestuia, exceptie coltilor de fildes, se schimba de 6 ori.

• Elefantul creste pe intreaga durata a vietii lui si traieste in medie 70 de ani.

Lebădă

Lebedele sunt o grupă de păsări acvatice mari, aparținând familiei anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) și după penajul alb (sau negru pentru unele specii).În emisfera nordică, penajul speciilor de lebede este de culoare albă pură (cu excepția notabilă a Cygnus atratus din Austria care este complet gri închis, dar care este o varietate adoptată local a lebedei negre australiene), dar speciile emisferei sudice au colorație mixtă, alb și negru. Spre exemplu, lebăda australiană cunoscută sub numele popular de lebăda neagră (Cygnus atratus) este complet neagră cu excepția unor pene albe de pe aripile sale, respectiv în America de Sud, există o specie numită lebăda cu spatele negru (Cygnus melancoryphus) care are gâtul negru.

Picioarele tuturor varietăților sunt de culoare gri închis, cu excepția a două specii din America de Sud care sunt roz. Culorile ciocurilor variază între galben închis intens, chiar roșu, până la negru.

 Astfel patru specii subarctice au ciocuri negre cu diferite cantități de galben, în timp ce lebăda mută și cea cu gât negru au ciocurile de culoare roșie având fiecare câte o excrescență la bază.Corpul lebedei este alcătuit din cap, trunchi și membre. Capul are 2 ochi cu 3 pleoape, un cioc cu 2 nări și 2 urechi fără pavilioane. Trunchiul se termină cu o coadă cu pene lungi și tari. Membrele anterioare (aripile) servesc la zbor, iar cele posterioare (picioarele) snt adaptate la mers și sunt acoperite cu o piele solzoasă, ceea ce arată înrudirea lor cu reptilele.

 Ele sunt scurte și au degete cu gheare: 3 degete îndreptate înainte și unul înapoi.Lebedele se hrănesc cu plante, alge, iarbă, rădăcini, dar uneori mănanca și viețuitoare acvatice mici. Majoritatea păsărilor nu au dinți, dar lebedele au ciocul zimțat, cu mici colțișori ascuțiți, cu ajutorul cărora prind hrana.Respirația este pulmonară; plămânii sunt în legătură cu 9 saci aerieni.Circulația este dublă și completă. Inima are 4 camere : 2 atri și 2 ventricule.Se înmulțesc prin ouă, pe care le clocesc. Puii sunt îngrijiți de părinți.

Tigrul (Panthera tigris)

Tigrul (Panthera tigris) este o specie de mamifere răpitoare din familia felinelor, unul dintre cele patru specii ale genului Panthera, reprezentant al subfamiliei felinelor mari. Cuvântul "tigru" provine din grecescul "tigris" care, la rândul său, derivă din "tigri", cuvânt din persana veche, a cărui rădăcină "taig" înseamnă "rapid".

Tigrul este unul dintre cei mai mari răpitori de pe Pământ, cedând doar în fața ursului polar și a celui brun. Sunt recunoscute 9 subspecii ale tigrului, dintre care către începutul secolului al XXI-lea s-au păstrat doar șase — în total 4.000–6.000 capete; cea mai numeroasă este a tigrului bengal, a cărei populație alcătuiește aprox. 80% din populația totală a tigrilor.Cele mai multe date ce țin de evoluția speciei tigrului au fost obținute prin intermediul analizei rămășițelor pământești și a cercetărilor în domeniul filogeniei moleculare.

În baza analizelor cladogenetice s-a demonstrat că originea geografică a speciei se găsește în Asia de est.

Studierea osemintelor scoase la suprafață este dificilă din mai multe puncte de vedere. Descoperirile paleontologice nu sunt numeroase și sunt puternic fragmentate. Osemintele sunt expuse la poluare cu material genetic străin și, în genere, vechimea lor este greu de determinat.

Cele mai vechi rămășițe ale unui schelet de tigru au fost scoase la suprafață în nordul Chinei și în insula Java. Strămoșul tigrului, Panthera palaeosinensis (Zdansky, 1924), este destul de asemănător acestuia, fiind o felină de dimensiuni mai mici, care a viețuit în provincia Henan din China de nord de la sfârșitul pliocenului până la începutul pleistocenului. Situația taxonomică a acestei specii este, la moment, ambiguă.Aproximativ 2 milioane de ani în urmă, la începutul pleistocenului, tigrul era răspândit în estul Asiei, populând și insule precum Borneo și Palawan. Au fost scoase la suprafață, în număr mare, oseminte din pleistocen, în China, Sumatra și Java. În India, Altai și Siberia, tigrii n-au apărut decât la sfârșitul pleistocenului. 

De asemenea, au fost descoperite rămășițe ale unor așa-zise pisici mari, clasificate la tigri, în nord-estul extrem al Siberiei. Pe continentele americane n-au fost făcute niciun fel de descoperiri în ce privește tigrul.Conform analizelor anatomice comparative, dimensiunile medii ale tigrului s-au micșorat din pleistocen până în prezent (excepție face subspecia tigrilor siberieni). Acest fenomen este caracteristic mamiferelor din pleistocen și comunică despre scăderea bioproductivității sezoniere a mediului și/sau — în cazul răpitoarelor — despre micșorarea dimensiunilor medii ale prăzii. Oseminte din holocen au fost descoperite în insulele Java și Borneo. Băștinașii ultimei insule susțin că colții pe care îi dețin au fost ai unor tigri sălbatici pe care strămoșii lor i-ar fi ucis 4–7 generații mai înainte, deci tigrul în Borneo ar fi dispărut acum aprox. 200 de ani. Cea mai notorie dovadă este recenta descoperire a unui fragment de dinte într-o peșteră din partea malaeziană a insulei (Sarawak), printre sedimentele neolitice.

Datele molecularo-filogenice confirmă relațiile strânse de rudenie între speciile genului Panthera și demonstrează că tigrul s-a separat de linia ancestrală cu peste 2 milioane de ani mai devreme decât leul, leopardul și jaguarul.Tigrul este cea mai mare și mai grea felină, însă subspeciile diferă puternic ca dimensiuni și greutate. Cele continentale sunt mai mari decât cele insulare. Cele mai impunătoare sunt tigrul bengal (indian) și siberian (altaic). Masculii siberieni pot atinge 3,5 m în lungime, fără coadă, și până la 300 kg greutate. În mediu, masculii siberieni ating în lungime 190–220 cm fără coadă și 180–275 kg în greutate.

Lungimea corpului variază la diferite subspecii între 1,4 și 3,5 m, iar lungimea cozii — între 60 și 90 cm (110–115 cm la tigrii siberieni). Înălțimea ajunge până la 1,15 m. Un mascul adult cântărește, de obicei, de la 180 la 250 kg (masculii bengali în jur de 220 kg; bengalii din nordul Indiei și Nepal &mmdash; aprox. 235 kg). Femelele sunt mai mici decât masculii; la tigrii bengali și siberieni ele cântăresc 100–167 kg. Analizând toate subspeciile tigrului, găsim greutatea medie a masculilor de 180–200 kg, iar a femelelor — de 120–140 kg.Colții sunt destul de dezvoltați; lungimea lor poate atinge 8 cm. Incisivii servesc la separarea cărnii de os. Premolarii și molarii „foarfecă” și mestecă hrana. Limba lungă și flexibilă este dotată pe margini cu papile minuscule destinate separării cărnii de os și dezinfectării hranei. Aceasta are și funcția de igienă a blănii.

Coloritul variază de la roșcat la roșcat-brun; abdomenul, pieptul și partea ascunsă a labei sunt de culoare deschisă. La fel, nuanțe deschise are și interiorul urechii. 

Capul este acoperit de dungi întunecate — de la cafenii la negre. Forma lor și distanța dintre ele variază de la o specie la alta, dar majoritatea tigrilor au peste 100 de dungi.Colții sunt destul de dezvoltați; lungimea lor poate atinge 8 cm. Incisivii servesc la separarea cărnii de os. Premolarii și molarii „foarfecă” și mestecă hrana. Limba lungă și flexibilă este dotată pe margini cu papile minuscule destinate separării cărnii de os și dezinfectării hranei. Aceasta are și funcția de igienă a blănii.

Coloritul variază de la roșcat la roșcat-brun; abdomenul, pieptul și partea ascunsă a labei sunt de culoare deschisă. La fel, nuanțe deschise are și interiorul urechii. Capul este acoperit de dungi întunecate — de la cafenii la negre. Forma lor și distanța dintre ele variază de la o specie la alta, dar majoritatea tigrilor au peste 100 de dungi.Tigrul este o specie asiatică. Arealul său istoric (în prezent fragmentat în populații separate, în unele cazuri foarte îndepărtate unele de altele) se întinde pe teritoriul Orientului Extrem rusesc, Iranului, Afganistanului, Chinei, Indiei și a țărilor Asiei de sud-est, inclusiv insulele Sonde.

Arealul de viețuire se pare că s-a format în nordul Chinei acum cel puțin 2 milioane de ani în urmă, la începutul pleistocenului. Acum cca. 10 mii de ani tigrii au trecut Himalaya, populând, într-un sfârșit, tot teritoriul Indiei, peninsula Malacca, insulele Sumatra, Java și Bali. Peste câteva secole, arealul tigrilor a căpătat următoarele limite: 50° lat. N (Kazahstan), 50° long. E (nordul Iranului), 140° long. E (estuarul Amurului), 8° lat. S (insulele Sonde). Până în prezent, pe o mare parte a acestui teritoriu tigrii au fost exterminați; cele mai mari populații rămase viețuiesc în India și Indochina. Numai în perioada anilor 1995–2005 arealul tigrului s-a micșorat cu 40%, astfel încât în prezent el nu populează decât 7% din arealul inițial.

Tigrii populează regiuni cu landșafturi foarte diferite: păduri tropicale umede, mangrove, desișuri de bambuc, savane, semideșerturi, regiuni stâncoase sterpe și taiga. Nu populează zone muntoase cu altitudinea de peste 3.000 m.Tigrii vânează singuri, utilizând două tehnici de vânătoare: furișarea către pradă și statul la pângă. Prima o folosesc mai mult iarna, iar a doua — vara. De obicei urmăresc prada sau o așteaptă pe cărări sau la adăpătoare. Urmărindu-și prada, au grijă să nu stea în calea vântului. Se deplasează atent, cu pași mici, uneori de-a bușilea. Ajungând la o distanță destul de mică, ei se reped la victimă și o prind din urmă executând sărituri foarte lungi. Atunci când stau la pândă, ei așteaptă răbdători ca prada să se apropie și atunci sar din ascunziș luând-o prin surprindere.

Dacă dă greș, tigrul își urmărește prada nu mai mult de 100–150 m. Deși e un animal masiv, poate dezvolta 60 km/h pe aproape orice suprafață.

Pe copitatele mari le apucă de gât, după care le asfixiază sau le rupe gâtul, lăsându-le să sângereze din carotidă și/sau venele jugulare. Îi ajută foarte mult colții lungi de 8 cm. Pentru animalele mici tigrii depun mai puțin efort. Pe ele le ucid fracturându-le coloana vertebrală sau una din extremități.

În timpul vânătorii, tigrul poate sări până la 5 m în înălțime și până la 9–10 m în lungime.

Prada și-o duce în dinți sau în spate. Poate alerga cu 100 kg pe spate, iar cu 50 kg în dinți poate sări până la 2 metri înălțime. Prada mai mare o târăște pe pământ; uneori aceasta poate fi de 6-7 ori mai grea decât însuși tigrul.

Un tigru poate ucide un om cu o singură lovitură de labă.

Tigrii nu au din instinct abilitatea de a vâna, ci și-o formează luând lecții de la mama lor.Masculii sunt poligami. Împerecherea are loc în lunile decembrie–ianuarie. În regiunile slab populate, o femelă este urmărită de un singur mascul. Dacă masculi sunt mai mulți, între aceștia uneori apar conflicte pentru dreptul de a se împerechea cu o femelă. Atunci când un mascul simte, după marcajele femelei, că aceasta e în călduri, el începe să se comporte diferit (comportamentul Flehmen), schimbându-și grimasa feței.

Tigroaica este capabilă de fecundare numai câteva zile pe an, timp în care împerecherea are loc de mai multe ori pe zi, însoțită de sunete puternice. Majoritatea femelelor nasc pentru prima oară la vârsta de 3–4 ani, iar perioada dintre două nașteri este de 2–3 ani. Gestația durează 97–112 zile, în medie 103 zile.

O tigroaică cu puiul său:

Tigroaica își aranjează culcușul în locuri greu accesibile: în peșteri, între pietre, în desișurile de trestii. Poate folosi una și aceeași ascunzătoare mai mulți ani la rând.

Tigrișorii se nasc în martie–aprilie, câte doi–patru, mai rar unul singur și încă mai rar câte cinci–șase. În primele zile sunt absolut neajutorați, au greutatea de 1,3–1,5 kg, și încep să vadă în jurul celei de-a șaptea zi. Primele 6 săptămâni se hrănesc doar cu laptele mamei. Aceasta nu-i permite tatălui să se apropie, de frică că acesta nu-i va recunoaște și-i va mânca. La 8 săptămâni tigrișorii sunt capabili să iasă din culcuș și să-și urmărească mama. Devin independenți la 18 luni, dar rămân cu mama până la vârsta de 2–3 ani, uneori până la 5 ani.

O dată deveniți independenți, femelele rămân aproape de teritoriul mamei, în timp ce masculii străbat distanțe lungi în căutarea unui teritoriu; dacă sunt puțini tigri în regiune, ei ocupă un teritoriu liber, iar dacă nu, sunt nevoiți să cucerească teritoriul altor masculi. Femelele ating maturitatea sexuală la 3–4 ani, iar masculii la 4–5 ani. O femelă poate aduce pe lume 10–20 tigrișori pe tot parcursul vieții, din care circa jumătate mor de mici. Tigrul trăiește până la 26 de ani.

Leul

Leul este un mamifer din familia Felidae. Leul mascul poate fi recunoscut ușor datorită coamei sale și poate cântări până la 250 kg. Femelele sunt mult mai mici, cântărind până la 150 kg. Leii trăiesc in jur de 20 ani. Leii sunt animale carnivore care trăiesc în grupuri de familii, consistind în femele înrudite, puii de ambele sexe, și un mascul neînrudit, care se împerechează cu femelele adulte. Familia:Leul își protejează familia în momentele în care este atacată. De aceea, leul se poate numi și un iubitor de familie. Femelele se ocupă cu vânatul, în timp ce masculii apără și mențin frontierele teritoriului. Masculii sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. Cu toate că este cunoscut ca "regele junglei", leul este un animal care trăiește în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa. Chiar și așa, este o specie în pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcuri naționale din Tanzania și Africa de Sud. Ultimul rămas al familiei leului asiatic (Panthera leo persica), care în vechime trăia din Grecia până în India, trăiește în Pădurea Gir din nord-vestul Indiei. Aproximativ 300 lei trăiesc într-un sanctuar din statul Gujarat.

Leii au dispărut din Grecia, ultimul loc în care mai trăiau în Europa până în anul 100 e.n., dar populații semnificative au rămas în nordul Africii până la începutul secolului XX.

Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și cavaleriei. Apar până și în arta Chinei, deși nu au trăit niciodată acolo. Nici un alt animal nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori. În arta epocii pietrei, în special în picturile rupestre, se întâlnesc frecvent desene reprezentând lei.

Ursul Polar (Ursus maritimus)

Ursul polar (Ursus maritimus) este un urs alb care trăiește în zonele nordice înghețate ale Oceanului Artic, fiind cel mai mare animal de pradă întâlnit pe uscat. Durata vieții sale este de 35-40 ani.Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 300-600 kg la masculi și 150-300 kg la femele, înălțimea la 1,8 m și lungimea la 3 m. Are o blană de culoare albă. Ghearele mari și puternice sunt capabile să doboare adversarii naturali. Are un strat de grăsime sub piele, care îl ajută să se protejeze împotriva frigului, această caracteristică fiind întâlnită și la alte animale din tundră. Este un înotător excelent. Corpul acestora este asemanător cu cel al unui urs maro. Capul poate ajunge la peste 40 cm lungime, cu circumferința de aproximativ 30 cm. Au buze extensibile, dinii sunt mai mici ca la celelalte specii, dar mai ascutiți, gâtul mai puternic. Au buze extensibile adica nu sunt atașate de gingii și pot culege fructe mici, iar unii le pot coji. Au mirosul bine dezvoltat. Simte prada de la 30 de km depărtare. Urechile sunt mici, externe, dar au auzul bine dezvoltat. Culoarea blănii este albul, dar poate fi galbuie sau gri în timpul verii. Însa explicația științifica a culorii lor este că firele de păr, incolore, sunt goale în interior ca fibrele optice și conduc razele ultraviolete spre pielea lor neagră, unde sunt absorbite. Este foarte calduroasă, iar temperatura corpului rămâne neschimbată atunci când este foarte frig. Sistemul lor de încalzire este foarte eficient (în părul blănii se gasesc canalicule microscopice pline cu aer care asigură o izolare termică excelentă) și de aceea uneori se tavalesc prin zăpada pentru a se racori. Labele din fața sunt folosite pentru înot fiind mari și membranate pentru a asigura propulsia. Cele posterioare au rol de cârmă. Prezintă gheare neretractibile. Picioarele sunt mai mari decât la ceilalți urși (22 de cm lațime) și au păr pe tălpi și ventuze pentru a le conferi stabilitate pe gheață. Pe uscat nu aleargă atât de repede ca rudele sale. În apa atinge 10 km/h vâslind doar cu labele posterioare, iar scufundat poate să stea până la 5 minute. Precum oamenii se deplasează atingând solul cu călcâiele, dar și cu talpa și pot adopta o poziție bipeda ceea ce îi avantajează atunci când trebuie să observe pericolele, să caute hrana sau sa lupte. Inaltimea unui urs polar este de 1,6 m. Adultii cantaresc intre 300 si 600 kg. Pot ajunge la o lungime de 2,5 m. Femelele sunt mai mici cântărind 150-300 kg și având 1,8-2 m lungime.Ursul polar este răspândit în ținutul artic.Ursul polar se întâlnește în mediul polar arctic și anume apele Oceanului Arctic, dar și uscatul înconjurător. Polul Nord poate fi considerat tundră și taiga (Oimiakon și Verhoiansk) și nu climat polar datorită limitei climatice de iarnă mai joase cu 10oC decât în Antarctica. Temperatura aici este cuprinsă între -20oC și -40oC, iar vara ajungând la peste 0oC.

 Precipitațiile sunt în jur de 100-300 mm/an. De asemeni apar cicloni. Vara are loc topirea gheții. Ziua durează 5 luni, iar ultima lună este semiîntuneric. În sud, unde este mai uscat, apare solul cu stepă polară (tufe mici, mușchi, lichieni, ierburi). Aceasta atrage urșii polari. Dar locul preferat de urșii polari este calota glaciară din Oceanul Arctic deoarece aici sunt mamifere marine.

În apa oceanică viața este mai abundentă decât pe continent. Aici gasesc ușor hrana constând în foci. Ei călătoresc spre nord sau spre sud 1 000 km când calota glaciară începe să se topească în căutarea hranei.

Supraviețuirea acetuia este pusă în pericol după cum au anunțat oamenii de stiința de către încălzirea globală. Deja calotele glaciare au început să se topească, gheața este mai puțina cu aproape 50% decât acum 60 de ani. Una dintre soluțiile propuse a fost transportarea apei în aceste zone și transformarea ei în gheța. Este un animal protejat prin lege, țari precum Norvegia, Canada, Danemarca au interzis vânarea acestora din 1960.Ursul polar este aproape în întregime carnivor, consumând în special pui de focă, precum și diferite cetacee și pinipede. În principal vânează lângă malul mării, pe calotele de gheață de pe insulele arctice.Ursul polar este un puternic vânător de foci (Pusa hispida).Este cel mai mare carnivor dintre toate speciile de urși, dar și cel mai perseverent și răbdător. Are un plan de atac excelent: se așază lângă o copcă ore in șir așteptând ca focile să iasă.O lovitură puternică îi aduce ursului o masă gustoasă, iar focii îi aduce, din păcate, o moarte rapidă.Primăvara este anotimpul când aceștia își caută perechea și poate parcuge zeci de kilometri pentru a găsi o ursoaică fără pui. Perioada de împerechere este din martie până în iunie. Gestația durează 195-265 zile.

 Femela începe construcția adăpostului pentru pui începand cu luna octombrie. Ea sapă un gang lung de câțiva metri continuat cu o peșteră adâncă de 2 metri, lăsând și o ieșire spre sud pentru a nu fi înfundate cu zăpadă de viscolele din nord. Femelele nasc în medie doi pui. Puii sunt nascuți cu ochii închisi și au o blană deasă. Ei cântăresc aproape 600 de grame. Ursoaica va petrece 10 zile în apropierea vizuinii pentru ca puii să se adapteze la clima rece. în aprilie vin în contact cu clima și mediul. Bârlogul este loc de adăpost pentru ei deoarece temperatura poate atinge +20oC. Puii rămân cu mama 2 sau 3 ani. Ei ajung la maturitatea sexuală la 5-6 ani. Rata mortalitații la pui este estimată ca fiind cuprinsă între 10-30%.